Cronici Nr. 319

Vocație de scriitor




După câte știm noi, „Un an de singurătate” („Un an de solitude”) trebuie să fie cel dintâi volum de ficțiune publicat de Jean-Pierre Longre, profesor universitar și critic, care a predat literatura franceză și francofonă din secolul XX la Universitatea „Jean Moulin” de la Lyon.

O primă constatare: citind – mai cu seamă iarna, la gura sobei – aceste scurte povestiri, nu te simți niciodată singur, căci ești în buna tovărășie a unor personaje ce se aprind dinaintea ochilor noștri ca niște buturugi de Crăciun, ne surprind, ne farmecă, ne fac să râdem, uneori și să ne înfiorăm. Fie că-i vorba de tipuri de scriitori, de cititori și/sau de librari, vor avea cu toatele legături cu literatura și deopotrivă cu viața.

Se observă repede că unele gravitează în jurul nucleului tematic al călătoriilor și/sau întâlnirilor inițiatice necesare ecloziunii unei vocații: geniul tragic al lui Racine, geniul poetic al lui Éluard, cel de povestitor al lui Istrati și cel de scriitor al lui Perec. Să ne cufundăm o clipă în fiecare.

„Un an de singurătate” (trăit ca și cum ar fi fost cei „o sută” ai lui Márquez) e reveria melancolică a junelui Racine, en quête (mai bine zis en chasse), în Sudul Franței, de semne din partea Muzelor și de misterioasa esență a sufletului feminin, a feminității înseși – sursa dintâi a viitoarei sale inspirații teatrale; subînțelegem că aceasta a fost făcută cu putință de descoperirea femeilor vulcanice – din aceeași plămadă cu eroinele tragediilor grecești – de la Uzès (un laborator alchimic de mărime naturală!)…

În „Totul trebuie șters?”, îl urmăm, în anul 1924, pe junele Eugène Grindel (zis Paul Éluard), plecat, dintr-o toană, într-o călătorie lungă, smulgându-se din trio-ul pe care-l făcea cu Helena Dimitrovna Diakonova (zisă Gala) și cu Max Ernst, dar neîndurând multă vreme singurătatea, disperarea, „se hotărăște să recheme iubirea și prietenia”: reconstituit în străinătate, curând trio-ul „redevine duet inițial, ce se întoarce în Franța după încă șase luni”, Max retrăgându-se ca un cavaler. Rodul periplului? Nașterea „poetului iubirii”, „dorința de-a ‘șterge totul’ ștearsă”.

În „Primăvara lui 1935”, printre amicii adunați la un priveghi-elogiu funebru pentru Panait Istrati, mort „în sărmănie și singurătate, într-o țară depărtată care-i și cea unde s-a născut”, oficiantul, un anume doctor D***, relatează (cu o vervă foarte istratiană, ca atins de geniul povestitorului) cum îl îngrijise el la Spitalul Saint-Roch din Nisa, după tentativa de sinucidere din 1921, și cum (căci se împrieteniseră), găsind mijlocul de-a face să ajungă la Romain Roland scrisoarea lui Istrati, i-a fost salvatorul, i-a schimbat macazul, punându-l în sfârșit pe șinele destinului său de scriitor francez! Istrati n-o să-l uite, scriindu-i câteodată, printre care „o scrisoare-fluviu” din România, datată din ultimul lui an… Nu știm de ce, asta ne amintește de Erasmus, care, nu mult înainte de moarte „[…] alege psalmul XIV și îl comentează sub titlul «Despre curăția Bisericii lui Hristos» pentru un vameș renan care îl găzduise în cursul uneia din călătoriile sale. Ianuarie (1536): dedicație afectuoasă a zisei opere pentru vameș. Va fi și cea de pe urmă” (in „Érasme”, „Vie d’Érasme”, Robert Laffont, Paris, 2000). Simplitate, cult al prieteniei, bunătate… La Erasmus ca și la Istrati, vorba lui Nietzsche „omenesc, prea omenesc” își pierde tot sarcasmul!

„Dispariții”: întru totul credibilă, această „narațiune pur imaginară [sic !]”, atât de bine ancorată în firea operelor/ființelor lui Perec și Queneau. Întru totul credibil, dominoul de dispariții: întâi cea (cât se poate de reală) a părinților lui Perec, apoi cele (la fel de reale) despre care vorbesc romanele și poemele lui Queneau, urmate de cele ale unor obiecte/ființe din amintirile ambilor amici, evocate pe la ghidușele lor (aici, abisul e îmblânzit de un umor nebun!) întâlniri oulipiene; toate genurile posibile de dispariții, ca să ajungă la concluzia că: „Oamenii se șterg cum se trece cu guma peste cuvinte ori litere”. „Doi ani mai târziu, în 1969, apăru [sic !] «Dispariția»” (concret, cea a „literei ‘e’, cea care se găsește cam la tot pasul, cu precădere în ‘père’ și ‘mère’, care mai e și singura vocală din numele lui de familie”).

Un alt nucleu tematic e societatea în toată puterea cuvântului (cu rituri și legi proprii), universul gravitând în jurul cărții. Librăria, „cavernă livrescă”, pol magnetic al tuturor fantasmelor, se prezintă ca o „veritabilă cosmogonie”, sugerând, cu parterul (prăvălia), etajul (cărțile rare) și subsolul (măruntaiele) ei, Pământul, Olimpul și Hadesul („Hésiode, buchinist”). Librarii, nu o dată în tandem: soți („Tire-livres”, „O cititoare asiduă”) ori tată și fiu („Hésiode..”), joacă printre oamenii de cărți un rol de o complexitate, ba și de o ambiguitate nebănuită. De la sublim (sacerdoți într-un templu) la mercantil, ei mai slujesc și de confidenți, buni samariteni, psihologi, detectivi… ori de „tire-livres” (varietate sui generis de tire-laine, „borfaș”), practicând ceea ce am putea califica drept un furt amical, sau chiar drept un împrumut colegial (reciproc) de pe la confrați, spre a-și îmbogăți „standul de buchinist declarat”…

Făcând asta, ei trec de partea delincvenților de cărți. Un mediu interlop de fraudatori: scribălăi angajând vreun „onorabil truditor în calele literaturii”, un prête-plume – ceea ce poate crea un lanț al slăbiciunilor de delegări ale corvezii până la rangul cel mai de jos, până la catastrofa anunțată („Un nume în literatură”); scriitori ce și-au „pervertit talentul ca să câștige bani fără osteneală”, atrăgându-și mânia unui adevărat spărgător-cititor împătimit (cum altfel?), care, „luîndu-[se] drept un soi de geniu al omicidului literar”, se apucă să-i elimine în serie („Moarte scriitorilor!”). Or, o ironică justiție imanentă veghează întru păstrarea echilibrului: scriptoricidul (cum să nu ne gândim la „En sus ojos…”?) va sfârși sechestrat de un autor de romane polițiste, „condamnat pe viață” să-i slujească drept prête-plume – pe când biografului prête-plume compromis nu-i va mai rămâne altă soluție decât „să-[și] facă un nume în literatură”!

Cititorii, tocmai, sunt o tagmă foarte variată. Îl avem pe criticul hiper-empatic, luat pe sus de el duende din text citindu-l („Continuitate”, impregnat de aluzii, de-o atmosferă cortazariene); pe Pamphile, cloșardul care „nu cerșește” însă „acceptă orice împrumut sau dar de carte interesantă”, și pe „fata blondă, palton roșu, buze serioase dar fericite, privire plină”, „singura ființă luminoasă și colorată” printre ceilalți tineri zombificați, acaparați de ale lor „mici ecrane”, și care citește în tramvai „Scrisoare către orbi pentru uzul văzătorilor” de Diderot („Basoreliefuri”)…

Îl avem pe domnul Bocquet din „O furie magistrală”, excelent „profesor de teorie și de istorie a literaturii”, pe care destinul (parcă din greșeală) l-a procopsit cu o luciditate de poet tragic în privința puterilor metafizice ale literaturii, a inutilității-gratuității ei absolute, precum și a abisului ei: „Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului” (Nietzsche, „Dincolo de bine și de rău”, 146). Ca să-și cruțe echilibrul mintal, chiar viața, „biet om picat, ca și cărțile lui, de pe piedestal”, își va cere pensionarea: „S-a descotorosit de toate cărțile, locuiește într-o căsuță undeva, la țară. Își cultivă grădina”. Totul are un preț pe lumea asta…

Însă cititorul preferat, recurent, e o cititoare: doamnă mai în vârstă, cu vizite atât de regulate încât o bruscă absență pune în cumpănă însăși activitatea librarilor, care vor face totul ca să afle le fin… mot al tărășeniei. O avem pe Madeleine („Hésiode…”), bănuită a fi victima unui escroc, ca apoi să se descopere că „Premiul Nobel pentru Literatură 2014” (un mod de a-l numi-fără-să-l-numească pe Patrick Modiano) îi scrie de-adevăratelea (cu mare discreție și modestie) biografia! Și o avem, mai cu seamă, pe cea mai inimaginabilă dintre cliente: pe „analfabeta” („O cititoare asiduă”), simplă „cărăușă” mărturisită pentru sora ei bolnavă, dar iubind vecinătatea tactilă a cărților, așa de mult că după doliu va reveni (cu complicitatea librăresei), ba va mai și cumpăra câte o carte „din când în când”. Iar ne dă ghes Erasmus (op. cit., „Une philosophie de l’éducation”): „Am cunoscut un copil care nu știa încă vorbi, dar care nu găsea o mai mare desfătare decât să mimeze dinaintea unei cărți deschise atitudinea de cititor. Se putea îndeletnici cu asta ceasuri întregi fără să simtă niciun dram de plictis. Și nicicând nu plângea îndestul de tare ca să nu se potolească dacă i se arăta o carte”.

Și ce să mai zicem de „Pontul-Euxin”? proză redactată în chip de scrisoare postumă („Mă cheamă Publius Ovidius Naso, și am murit acum 2000 de ani”) către orașul Tomis (românescul Constanța), concentrând lucrurile trăite (omenesc-poetic) de cel sus-pomenit, în ultimii săi nouă ani, în „colțul acela de lume unde apele Dunării se pierd în mare”, unde, încetul cu încetul, dorul ucigător de Roma i-a fost îmblânzit, îndulcit de prietenia „tomitanilor ce-mi sunteți dragi, deși vă detest ținutul” (cf. Ovidiu, „Ponticele”, Cartea IV.-XIV. Lui Tuticanus). Ambivalență, ori simultaneitate a simțămintelor: „m-am lăsat de «Triste» și m-am apucat de un alt volum”, „oglinda cea mai fidelă cu putință a spiritului meu celui schimbător”. Aici, semnatarilor acestor rânduri li se pare că adulmecă ecouri din romanul „Journal de Dracula” de Marin Mincu (Xenia, Elveția, 2018, tradus din limba română de Dominique Ilea), pe care J.-P. Longre l-a recenzat! Însuși stilul povestirii li-l reamintește: de pildă, din pricina, ori mai degrabă grație Tomisului, „faima mi-e dublă, de vreme ce dublă mi-a fost și soarta: poet al iubirii, poet al exilului”. Și această mărturie de pe urmă, potrivită din fire cu geniul ovidian: „N-am crezut nicicând în vreo lume de dincolo pentru neamul omenesc și nici în vreun soi oarecare de veșnicie”, ce-i pregătește bine broditul răspuns anticipat la o întrebare menită să-l înfunde: „‘Dar acuma, după 2000 de ani în cap, de unde glăsuiești oare?’ Voi răspunde că glăsuiesc din cărțile mele […]”.

Or, nu putem nici să dezvăluim chiar totul: i-am dat deja potențialului cititor destule motive ca să tabere pe proze…

Bun venit – nu-i niciodată prea târziu – lui Jean-Pierre Longre printre povestitori!

Daniel & Dominique Ilea

Februarie 2024 

Jean-Pierre Longre, „Un an de solitude et autres histoires livresques, Black Herald Press, Chartres-London, octombrie 2023 

Articol scris în franceză („Vocation d’écrivain”), tradus în românește de Anca-Domnica Ilea

 

Prima pagină Rubrici Cronici Vocație de scriitor

Donează

„Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș (fragment)

Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 326, un fragmet din romanul „Balada necunoscutului” de Cristina Vremeș, în curs de ...

Girls, Movies, Books

Born in Barcelona in 1961, Clara Usón is one of the iconic voices of contemporary Spanish fiction, her novels (from ...

In Pursuit of Happiness

The Spanish Quarters are not just that quaint charming place which the tourists who arrive in the centre of Naples ...

Metamorfozele ficțiunii (fragment)

Cartea săptămânii este, în acest număr al Literomaniei, volumul de eseuri și cronici „Metamorfozele ficțiunii” de Rodica Grigore, volum recent ...

„Focul” de Daniela Krien (fragment)

Roman ajuns numărul 1, respectiv numărul 3 pe lista bestsellerelor în Elveția și în „Der Spiegel” și nominalizat la Dublin ...

Despre ispitele imaginaţiei

Don Rigoberto şi frumoasa lui soţie, Lucrecia (a doua soţie, de fapt) se despart din cauza unei scene scandaloase surprinse ...

The Installation of Fear

Ever since the beginning of 2020, when the Coronavirus pandemic spread across (and terrified) the world, serious diseases, the epidemics ...
foto-marian-ilea-mircea-bochis-literomania-320

„Cartea de artă de la Medio Monte (II)” de Tiberiu Alexa

Un nou titlu editorial adus pe piața cărții de artă de «binomul cultural-artistic mediomontez» Marian Ilea – Mircea Bochiș este ...

Poeme de Armando Romero

Armando Romero s-a născut în 1944 în oraşul columbian Calí, fiind considerat teoreticianul cel mai important şi spiritul conducător al ...

Vocație de scriitor

După câte știm noi, „Un an de singurătate” („Un an de solitude”) trebuie să fie cel dintâi volum de ficțiune ...

tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă

Vă propunem, la „Cartea săptămânii”, o avanpremieră din volumul de poeme „tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă” ...

Istoria unui secret

„Cât de ciudată era țara în care trăiam! Fiecare familie avea câte o taină, o poveste a ei!” Aceasta e ...

„Cânturile lui Maldoror” de Lautréamont (fragment)

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă ...

Femeile Afganistanului

În general, atunci când se vorbește despre Afganistan, Occidentul are în față chipuri bărboase de talibani, munți golași străbătuți de ...

„Despre pisică” de Henriette Walter și Pierre Avenas

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă ...

Un policier atipic

În „Crima de pe podul Garibaldi”, roman apărut în 2022 și din care puteți citi un fragment în Literomania nr ...

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Susține Literomania


Literomania este o platformă literară independentă, înființată în 2017 de Adina Dinițoiu și Raul Popescu și care funcționează ca revistă online săptămânală. Poți contribui la continuarea acestui proiect cultural independent printr-o donație unică sau recurentă (click pe butonul PayPal. Donate Now).

This will close in 20 seconds