În aceste zile de început de primăvară, nu celebrăm doar imaginea idealizată a femeii, moștenită din imaginarul poeților romantici, ci și forța profundă a unei prezențe care scrie, gândește, provoacă și transformă, din interior, lumea literară. Vocea femeilor se face auzită din ce în ce mai puternic, impunându-se în literatura contemporană prin diversitate stilistică, curaj tematic și autenticitate.
„Literatura la feminin” este numele unei rubrici de pe Literomania, în care pot fi citite texte semnate de scriitoare contemporane cunoscute, colaboratoare fidele ale revistei. Pornind de la această rubrică, volumul „Literatura la feminin (o antologie)”, coordonat de Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu (Editura Seneca, 2021, cu ilustrații semnate de Sorina Iuganu), s-a dorit o radiografie feminină a spațiului nostru literar, structurată în trei secțiuni: „Confesiune”, „Eseu” și „Proză scurtă”.
Cele 18 scriitoare prezente în antologie sunt, în ordine alfabetică: Gabriela Adameșteanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Dorica Boltașu, Ruxandra Cesereanu, Adina Dinițoiu, Ohara Donovetsky, Marina Dumitrescu, Alina Gherasim, Serenela Ghițeanu, Anca Goja, Rodica Grigore, Andreea Micu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Simona Preda, Dumitrița Stoica, Monica Șerban și Liliana Ursu.
În acest număr al Literomaniei, vă propunem o selecție de materiale (proze, mărturisiri, scurte videoclipuri), selecție care constituie nu doar recapitularea unui moment editorial important pentru noi, editorii Literomania, din 2021, ci și o invitație la redescoperirea unei antologii care sperăm că a deschis un dialog necesar despre vizibilitate, canon, solidaritate și literatură. (Literomania)
Gabriela ADAMEȘTEANU
Misoginism feminin?
Eram la o lectură publică, în Berlin. Actrița citise, în traducerea lui Georg Aescht, „Visul emigrantului”, primul capitol din „Întâlnirea”, care de obicei emoționează. Dar atunci, în așteptarea comentariilor, se așternuse o tăcere cam lungă, până când, din ultimul rând, s-a ridicat un ascultător care m-a întrebat, sever:
„De ce scrieți despre bărbați, dacă sunteți femeie?”.
„Literatura este plină de personaje feminine create de bărbați!” i-am răspuns, iritată.
Am fost tentată să adaug că romancierii construiesc, de secole, din pur bovarism masculin, femei false. Dar n-am mai spus-o, fiindcă tot romancierii-bărbați, ca Tolstoi sau Flaubert, au creat și cele mai autentice personaje feminine.
Trăim închiși în experiența unui sex, a unei vârste, a unei familii, iar la celălalt ajungem (când ajungem) doar prin intuiție și empatie. Scriitorul lucrează cu ipoteze, imaginându-și personajele înlăuntrul său, utilizând, pe lângă propria experiență, confesiuni și observații acumulate spontan de-a lungul timpului.
Articolul integral în Literomania nr. 319
Dorica BOLTAȘU
O zi
E secetă. Oraşul pute de rahaţi de câine, deja uscaţi, şi de transpiraţie umană. Abia pot înainta pe străzile sleite, prin aerul gelatinos. Picioarele lipăie în sandale, tălpile se lipesc de astfalt. Câţiva copaci disperaţi se topesc în lumina toridă de iulie. Bătrâne parşive, hârşite în vicleniile vieţii, se uită chiorâş la fiecare trecător. Îmi privesc compătimitor burta. Bănuiesc ce gândesc. Le evit privirea. O presimţire îmi zbate brusc geana dreaptă. Indispoziţia mea obişnuită se asociază deodată cu spaime iraţionale, cu superstiţii străvechi. Femeile astea nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Dar nu vor să iasă din ea. Încep să urască. Le simt ca pe o piază rea. Ritmul existenţei lor s-a redus la târguielile zilnice din piaţă şi la ofertele din supermarketuri. Iau tramvaiul, autobuzul, târăsc, afectatate şi ponosite, cărucioarele de cumpărături, împingând cu coatele, răsuflând greu. Se reped pe locuri, se uită ostentativ spre scaunele rezervate vârstnicilor, adesea ocupate.
Bărbații sunt de mai multe feluri. Unii şi-au păstrat vioiciunea, cheful de harţă şi nevoia de comentariu politic; sau moralizator. Se aruncă în autobuz şi îţi suflă locul înainte de a reuşi să faci primul pas. Nu vor să vadă că eşti obosită, bolnavă, încercănată sau, mai nou, gravidă. Niciun bărbat nu ţi-a cedat vreodată locul în cele şase luni de când un alt corp creşte în corpul tău. Alţii sunt greoi, inerţi, lăbărţaţi, nespălaţi. Uite-l pe ăsta. Se uită pe fereastră, în timp ce geanta ta se sprijină pe burta ţuguiată, atingându-i gulerul murdar şi vechi al cămăşii de nailon. Staţie. Urcă multă lume, îşi freacă dosurile şi umerii unii de alţii, strănută, „nu vezi că nu este loc, de ce împingi?” „sunt operată, domnule, ai grijă”. Ţi-e frică să nu te înghiontească, destul te înghionteşte, dinăuntru, ăla mic. Te lipeşti şi mai tare de bara rece, cu mânere slinoase, a maşinii. Pulpele tale sunt prinse între sacoşele de rafie ale unei femei care îşi vânduse brânza la marginea pieţii, cu spaima că vine poliţia şi îi ia marfa. Asta ţi-ar mai lipsi, să-ţi înfigă un cot ascuţit tipul în sacou grena, cu diplomat în mână, care se agită să-şi scoată telefonul din buzunare, învârtindu-se surescitat şi negăsind buzunarele, telefonul. Soneria este stridentă, la maximum.
Proza integrală în Literomania nr. 68
VIDEO
Vă propunem o serie de videoclipuri cu câteva dintre autoarele antologiei „Literatura la feminin”, antologie coordonată de Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, cu ilustrații de Sorina Iuganu, și apărută la Editura Seneca. În acest videoclip, o puteți vedea și asculta pe Dorica Boltașu, scriitoare prezentă în această antologie cu textele „Cella Serghi, un destin intelectual feminin” și „O zi”.
Ruxandra CESEREANU
Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă
Îmbătrânesc și mi-e frică. Mi-e frică de ridurile din colțul gurii (deocamdată), apoi de dispariția mea concretă (carne, oase, sânge) și de aceea a celor apropiați. Ridurile din colțul ochilor nu sunt periculoase, ba chiar dimpotrivă, ele au ceva incitant, de lac de munte, izolat de lume; cele din colțul gurii, însă, sunt ca niște linii de pământ uscat, boțite în jurul unui hău, în preajma abisului. Mă tem de bătrânețea mea ultravie, percepută autoscopic. Mă tem de un simțământ al grotescului și al ridicolului în care nu mai sunt spectator, ci actor, într-un aici-și-acum cândva, dar care este deja conținut în prezent ca într-un marsupiu. Însă după ce panica aceasta concretă, simțită prin tot corpul meu, din tălpi până în gură și până în cutia craniană, după ce ea scade întrucâtva, se împuținează dinspre margini spre centru, după ce ea este limitată, începe cu totul altceva. Începe joaca. Încep să mă joc cu senectutea mea din viitor, cu bătrâna care voi fi (înțeleaptă sau neînțeleaptă, nu mai are importanță), cu abulia senectuții care m-ar putea reîntoarce la copilărie, la ceva ce am pierdut (deși nu de tot) și la care aș vrea să reajung, să mă scufund, să rămân. Să mă joc, hmmm, până la dispariția completă, definitivă. Să pier prin joacă, să îmbătrânesc cu acest simțământ al ludicului redescoperit, regestat. Să mă joc cu propria mea senectute și pieire este singura soluție de supraviețuire decentă, cred, la nivel psihic, sufletesc. Altă soluție nu întrevăd deocamdată, fiindcă sfântă (ori călugăriță) nu sunt, yoghină prea puțin, șamancă aș vrea să fiu (dar e prea târziu), iar magiciană sunt doar cu vorba (dacă sunt într-adevăr și nu cumva mă amăgesc).
Articolul integral în Literomania nr. 47
VIDEO
Vă propunem o serie de videoclipuri cu câteva dintre autoarele antologiei „Literatura la feminin”, antologie coordonată de Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, cu ilustrații de Sorina Iuganu, și apărută la Editura Seneca. În acest videoclip, o puteți vedea și asculta pe Ruxandra Cesereanu, scriitoare prezentă în această antologie cu trei texte: „Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă”, „Călugăria poetică a Marianei Marin” și „Maman”.
Adina DINIȚOIU
„Femei între ele” (prefață)
Antologia de față adună – în trei secțiuni, „Confesiune”, „Eseu”, „Proză scurtă” – o serie de texte literare și eseistice scrise de autoare femei, printre care se află nume cunoscute ale spațiului nostru literar, dar și colaboratoare fidele ale Literomaniei. Fiindcă, așa cum arată titlul volumului, antologia de față pornește de la rubrica omonimă de pe platforma online Literomania, platformă pe care o coordonez împreună cu Raul Popescu (lansată în ianuarie 2017, ea funcționează ca o revistă literară săptămânală în versiune online). O bună parte dintre texte au apărut pe Literomania, altele sunt inedite (scrise special pentru antologie), iar câteva au apărut inițial în altă parte (online sau pe hârtie).
De ce „femei între ele”? E numele, cunoscut, al unei nuvele scrise în tinerețe de Hortensia Papadat-Bengescu, preluat în interbelic de o rubrică de ziar („Adevărul”) asigurată de scriitoare femei (inclusiv Hortensia Papadat-Bengescu). Am putea considera că era vorba de o reacție autohtonă (foarte diversă, de altfel) la feminismul occidental (acesta din urmă cu diferite faze, dar mai vechi, desigur, datând din secolul al XIX-lea). În mare, titlul trimitea la ideea de grup, de solidaritate feminină, însă în spațiul public, nu una – existentă în mod tradițional – în spațiul domestic (a se vedea întâlnirile feminine tradiționale, din societățile patriarhale, de pildă la „șezători”, „clăci”, în spațiul rural, în jurul unor activități comune, casnice). O solidaritate care să impună o voce a femeilor în discursul public (masculin prin excelență, și poate mult mai patriarhal, mai tradiționalist în România).
Articolul integral în Literomania nr. 47
VIDEO
Vă propunem o serie de videoclipuri cu câteva dintre autoarele antologiei „Literatura la feminin”, antologie coordonată de Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, cu ilustrații de Sorina Iuganu, și apărută la Editura Seneca în 2021. În cele două videoclipuri de mai jos, vă spun mai multe despre acest volum Adina Dinițoiu (coordonatoare a volumului) și Raul Popescu (editor coordonator Literomania).
Ohara DONOVETSKY
Inelul cu capac
O dată pe anotimp, mătușa Salomeea mă invita să stăm la un ceai.
Ezitam de fiecare dată să merg, deși mă duceam pînă la urmă, asta numai după ce găseam inelul potrivit, firește. La mine să nu vii fără inel pe deget. Nu veneam. Am plimbat pe sub privirea-i tot felul de inele: groase, opulente ca niște sigilii medievale sau împlătoșate pe tot degetul ca pavezele de tras cu arcul, subțiri și străveziu-filigranate, cu pietre sau capete de animale mitologice sau de păsări totemice. Beam ceai din pahare drepte cu suport de metal filigranat și țineam cuburile de zahăr pe limbă, să se dizolve la înghițiturile de licoare galben-arămie.
Trăiam într-o lume a mătușilor, e adevărat, eram obișnuită să fiu printre ele. Deși nu cred să fi știut vreodată pe deplin cîte îmi erau mătuși adevărate, sînge din sînge, și cîte dobîndite, prin alianțe, prin ceai sau cafea sau prin tîrguri de vechituri, le vizitam cu regularitate. Dintre toate, doar la mătușa Salomeea veneam cu greutate și, chiar dacă o știam din copilărie, vizita la ea era ca un bilet de examen. Vrei să tragi biletul cît mai repede ca să afli despre ce urmează să vorbești, dar parcă ai și întîrzia, parcă nu ești întru totul pregătit. În plus, nu știi niciodată ce-ți cade pe bilet, poți să știi sau nu, să-ți placă sau nu, iar profesorul examinator e bătrîn, are hachițe, ba mai mult, îl suspectezi că e meteodependent și că dezvoltă, după capriciu, antipatii instantanee și simpatii instabile.
Proza integrală în Literomania nr. 103
VIDEO
Vă propunem o serie de videoclipuri cu câteva dintre autoarele antologiei „Literatura la feminin”, antologie coordonată de Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, cu ilustrații de Sorina Iuganu, și apărută la Editura Seneca. În acest videoclip, o puteți vedea și asculta pe Ohara Donovetsky, scriitoare prezentă în această antologie cu două proze: „Inelul cu capac” și „Acul de pălărie”.
Alina GHERASIM
Patru
Goană, groază. Arde iadul! Bolgiile fumegă. Luăm animalele cu noi în două cearșafuri și fugim pe scări. În spatele nostru etajele se aprind rând pe rând. Rafael se scutură de cenușă, așază mai bine sacul pe umăr și se proptește de balustradă. Să coborâm mai repede, îi zic. Parcă se revarsă pe scări toată Arca lui Noe. Nu Monica aprinsese focul. Poate doar pe cel din inima mea. Deci avusesem dreptate. Dintr-o afacere bună nu ieși niciodată. Nici dintr-una proastă. Femeile nu sunt așa de nebune cum cred bărbații. E modul lor de a le atrage atenția că și ele sunt puternice atunci când e nevoie, chiar imbatabile. Se aud țipetele Julietei, pesemne că a reușit să iasă din cameră.
Se prăbușeste șandramaua. Și toate speranțele mele pentru o viață mai bună oferită clienților. Nici firma pentru îndrăgostiri nu o să mai funcționeze. Sintagma potrivită nu e „unei femei” ci „femeii iubite”. Aceste creaturi delicate nu sunt încântate că nouă „ne plac femeile”. Nu se simt speciale, parcă sunt băgate toate într-o caramea. S-a dus vremea misoginilor. Bărbații tineri merg acum cu trotineta electrică ca simbol al progresului masculinității lor. În viteză pot admira „toate femeile”. Câte o să mai fie. O să nască mult mai puține. În vremuri de război vin pe lume mai mult băieți. Ironia soartei. Pedeapsa lui Dumn… Mai mult nu pot să zic că mi se încleștează dinții.
Proza integrală în Literomania nr. 333-334
VIDEO
Vă propunem o serie de videoclipuri cu câteva dintre autoarele antologiei „Literatura la feminin”, antologie coordonată de Adina Dinitoiu și Anastasia Staicu, cu ilustrații de Sorina Iuganu, și apărută la Editura Seneca. În acest videoclip, o puteți vedea și asculta pe Alina Gherasim, scriitoare prezentă în această antologie cu proza „Lumea bună”.
Serenela GHIȚEANU
Némirovsky. Irène Némirovsky
„Dumnezeule! Ce-mi face ţara asta? Pentru că mă respinge, s-o privim cu răceală, să ne uităm la ea cum îşi pierde onoarea şi viața. Şi ceilalţi, ce sunt ei pentru mine ? Imperiile pier. Nimic n-are importanţă. Dacă privim asta din punct de vedere mistic sau personal, e totuna. Să ne păstrăm judecata rece. Să ne întărim inima. Să aşteptăm.” (1941)
Rânduri scrise în carnetele ei, despre Franţa, de către Irène Némirovsky. O scriitoare a cărei viaţă e ceva mai spectaculoasă decât a unei eroine romaneşti, alternând perioadele de fericire cu cele de pericol şi suferinţă ca într-un montagne russe. Din Imperiul rus este şi originară, ca să facem un joc de cuvinte, pentru că se naşte în Ucraina anului 1903, într-o familie de evrei. Are o guvernantă franţuzoaică, pe care o adoră. Învaţă engleza şi germana, dar franceza va rămâne limba ei de suflet. În 1914, se mută cu părinţii la Sankt-Petersburg, unde va lua şi lecţii de pian. Afacerile tatălui, Leonid, sunt însă tot mai ameninţate de Revoluţie. În 1918, fuge, cu părinţii, prin Finlanda, în Franţa. Aceştia nu sunt nişte refugiaţi săraci, dimpotrivă, chiar dacă Leonid a pierdut o parte importantă din avere, au totuşi foarte mulţi bani, iar guvernanta Irènei va fi, de data asta, englezoaică. La câteva luni de la instalarea lor, se fotografiază într-un sejur la Nisa. Vor acumula sejururile în staţiuni de lux, unde stau în cele mai scumpe hoteluri.
Tinereţea Irènei e caracterizată de lecturi, de studiu, dar şi de multă distracţie, de ieşiri la cinema, la teatru, în baruri, la cazinouri, la baluri. Adoră să danseze, are aventuri sentimentale. Dacă în Imperiul ţarist citea mai ales literatură franceză, la Paris îşi ia licenţa la Sorbona în literatura rusă. Primele ei încercări literare datează din 1921, va continua să scrie proză scurtă, pe care o publică în reviste, cu numele ei sau sub pseudonim. În 1924, în noaptea de Revelion, îl cunoaşte pe Michel Epstein, care îi va deveni soţ un an şi jumătate mai târziu. Michel se născuse la Moscova, tot într-o familie evreiască bogată. Căsătorită, Irène îşi va permite să scrie şi să ducă aceeaşi viaţă lipsită de orice grijă materială.
Articolul integral în Literomania nr. 65
VIDEO
Vă propunem o serie de videoclipuri cu câteva dintre autoarele antologiei „Literatura la feminin”, antologie coordonată de Adina Dinitoiu și Anastasia Staicu, cu ilustrații de Sorina Iuganu, și apărută la Editura Seneca. În acest videoclip, o puteți vedea și asculta pe Serenela Ghițeanu, scriitoare prezentă în această antologie cu textul „Némirovsky. Irène Némirovsky” și proza „Tabloul”.
Ioana PÂRVULESCU
Aleea Solidarității
Prima mea adresă bucureșteană a fost în Balta Albă, „la betonieră”, cum spuneau inițiații, la capătul troleibuzului 92. Eram trei studenți, în apartament, trei dintre cele patru personaje ale romanului „Inocenții”: fratele meu, student la matematică, vărul meu, la chimie, iar eu la Litere. Firește, apartamentul era adesea plin de colegi și de muzică. În sesiune, colocatarii mei învățau din tomuri groase, formule și demonstrații, eu mă distram citind: alesesem bine! Făceam foame cu toții și de multe ori singurul prânz era pâinea prăjită în ulei și presărată cu sare. De ce se numea așa cartierul în care locuiam nu m-am întrebat, mai ales că totul băltea pe-atunci, și toate cartierele ar fi putut primi un nume care să înceapă cu „Balta”. Am stat doar doi ani acolo, dar adresa mi-a rămas ciudat de clar în memorie: Aleea Solidarității, bloc M 36, scara 4, et. 8, apartamentul 168. Să locuiești la capătul unei linii de troleibuz avea un anume avantaj: puteai găsi loc pe scaun, la plecare. În ce mă privește, rareori mi-l păstram mai mult de două-trei stații, pentru că mereu se plasa lângă mine, ostentativ și privindu-mă fix, o persoană bătrână, bolnavă sau o mamă cu copil în brațe. Mă sculam oftând (doar în sinea mea: educație ardelenească). Făceam cam o oră până la Universitate, fără a socoti și timpul de așteptare, iar troleibuzul se umplea tot mai tare, de la o oprire la alta, până când oamenii dădeau pe-afară ca aluatul crescut, prin ușile care nu se mai puteau închide. Nu era nevoie să te ții de bară, n-aveai cum și unde să cazi, nu știu nici azi cum rezistau cei de la margine. Ajungeam oricum frântă, la ore.
Deși eram la Litere, ideea de a publica – nu neapărat o carte, dar chiar și un articol – părea fantezistă. Era de la sine înțeles că n-am șanse, și nici nu încercam. Alternative nu apăruseră. Înainte de 1990 extrem de puțini tineri ajungeau să-și vadă cărțile publicate. Izbuteau doar dacă erau sprijiniți de cineva cu influență sau dacă se aflau, cu tot cu cartea lor, „pe linie”. Nu eram în nici una dintre aceste categorii. Când vreun coleg de generație reușea s-o facă fără mari compromisuri, ne înveseleam cu toții și ne anunțam bucuroși unii pe alții, socotind asta, pe bună dreptate, o victorie personală. Într-o lume a solidarității clamate și false, noi eram solidari cu adevărat. Cei mai mari decât mine reușiseră, cu chiu cu vai, să debuteze. Oarecum contra unei piețe de carte normale, aveai șanse mai degrabă cu poezia decât cu proza. Cenzura era ceva mai blândă cu versurile, din cauza părerii, complet greșite de altminteri, că ele pot însemna orice și se pot citi oricum. Mai toată lumea depunea așadar o cărticică de poeme la vreo editură, volum care aștepta apoi, cu anii, să apară. Cu cât poetul accepta intervențiile cenzorului, cu atât șansele lui creșteau.
Articolul integral în Literomania nr. 345
Andreea STOICA
Păzea, sosesc tătarii!
Pământul duduie sub tropotele lor. Firele de iarbă se înclină, secerate de viteza lor. Păsările zboară nedumerite de zgomotele trecerii lor.
Sunt mingi de energie, scuipă flăcări, asemeni balaurilor din basme. Călătorule, oricât de curajos ai fi, dacă se întâmplă să te afli în drumul lor, dă-te degrabă la o parte! Iar dacă îi vezi cumva galopând, pe namilele lor sălbatice, venind direct spre tine, fugi, călătorule drag, fugi și nu mai privi în urmă!
Sunt ei, tătarii, viteji sosiți din îndepărtatele stepe ale Asiei, gata să cucerească noi pământuri, mereu în mijlocul luptelor, mereu pe drumuri. Sunt ei, Minu și Rumbi, cei doi tătari ai mamei și ai tatei, care își fac intrarea triumfală în parc, pe cele două biciclete sălbatice, biciuind ghidoanele cu maximă viteză.
Ceilalți trecători se feresc, căci tătarii pârjolesc totul în calea lor. Părinții își cheamă îngrijorați odraslele, pentru a le pune la adăpost. Se anunță vremuri tulburi pentru cei ce și-au nimerit pașii în aceste locuri pline de verdeață din mijlocul orașului. Și vremuri și mai tulburi pentru părinții lui Minu și Rumbi, care trebuie să facă față vocilor disperate ce răzbat, cu deznădejde, în urma lor.
Proza integrală în Literomania nr. 159
Dumitrița STOICA
Mersigru
Nu știu exact când mi-a căzut în mână „Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra și Aligru” de Nina Cassian (apărută în 1969). Nu e prima carte citită, e prima carte de care îmi amintesc. În casă nu aveam niciuna. Nici vecinii nu aveau, cu excepția unui văr licean, amator de filozofie și de cărți S.F. Am împrumutat-o, cu siguranță, prin clasa a doua sau a treia, de la biblioteca comunală, un labirint de vreo 30-40 de metri pătrați, cu câteva rafturi de cărți, pe care le luam de fiecare dată la rând în căutarea comorii.
Am uitat povestea. Am recitit-o acum. Îmi rămăsese doar senzația imprecisă a unei frumuseți rare, stranii. Când am descoperit cuvântul „arabesc”, la altă vârstă, l-am asociat cu ea, fără să știu prea bine de ce. Nu e suficient să întâlnești un cuvânt ca să devină al tău, să poți numi ceva folosindu-l. Degeaba îi cauți sensul în dicționar. Nu ajunge. E ca și cum ai învăța singur o limbă străină, fără să știi nimic despre lumea căreia îi aparține. De ce, încercând să înțeleg ce înseamnă „arabesc”, m-am gândit la cartea de altădată? Impresia puternică a primei lecturi a așteptat cu anii cuvântul care s-o numească? Nu se întâmplă totul la suprafața clară a minții.
Articolul integral în Literomania nr. 146
Sumar Literomania nr. 398 (2026)
Scrie un comentariu