Cartea săptămânii

Alexandru Mușina, poezia cotidianului și noul antropocentrism

În ziua de 19 iunie a anului 2013, Alexandru Mușina a plecat dintre noi. Poet important al generației optzeciste, poezia lui Alexandru Mușina și-a lăsat din plin amprenta în poezia tânără actuală. Există, până în prezent, din câte cunosc, trei antologii din opera sa poetică: prima (Poeme alese. 1975-2000) a apărut la Editura Aula din Brașov, editură condusă chiar de Alexandru Mușina; cea de a doua a apărut la Editura Tracus Arte (Opera poetică, 2 vol., ediție alcătuită de Cristina Vasilică, 2015), cu o prefață de Caius Dobrescu; cea de a treia a apărut la Editura Cartier, în 2016 (Regele dimineții. Poeme alese de Radu Vancu). Textul pe care Literomania îl publică în numărul 24 despre poezia lui Alexandru Mușina are la bază un text apărut în revista Astra, în 2008. (R.P.)

Alexandru Mușina este unul dintre puținii poeți români (post)moderni a cărui viziune poetică e dublată de un acut simț teoretic al poeziei. Născut în 1954, este unul dintre capii generației optzeciste, critici precum Al. Cistelecan considerându-l, fără doar și poate, un clasic al optzecismului. Spirit contestatar, însă, Mușina a demisionat din această generație etichetată de critica literară, aproape fără excepție, drept postmodernă. „Problema postmodernismului românesc îmi apare, astfel, ca tipic post-mioritică: o existență literară după ce ai încetat să mai fii viu ca scriitor” (Scrisorile unui fazan, Ed. Cartier, Chișinău, 2006). Demisia cu pricina nu a fost, iată, doar un simplu gest teribilist. Mușina a dorit să transmită un mesaj clar și onest: gata cu postmodernismul literar românesc atâta timp cât nu am apucat să fim moderni cu adevărat!

Alexandru Mușina a debutat în 1982, în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, București), alături de Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter. Debutul individual are loc în 1984, anul apariției volumului Strada Castelului 104. Deși prezent în Cinci, poemul Budila-Express nu a fost inclus în Strada Castelului 104. De asemenea, tot din cauza ochiului vigilent al cenzurii comuniste, din cele opt poeme din ciclul Experiențe au fost publicate doar două. Budila-Express (poemul mușinian prin definiție), ca și cele șase poeme din ciclul Experiențe își vor găsi locul, în cele din urmă, în volumul din 1992 Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), apărut la Cartea Românească. Experimentele poetice ale lui Alexandru Mușina vor continua după 1990 în volumele Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994), Tea (1997), Personnae (2001), Și animalele sunt oameni! (2002), Hinterland (2003). În revista brașoveană Astra, în 1981, Mușina publică eseul Poezia cotidianului, iar în 1982, tot în Astra, eseul Noul antropocentrism. Teoreticianul, iată, a debutat înaintea poetului!

Andrei Bodiu, în volumul Direcția optzeci în poezia română (Ed. Paralela 45, 2000), plasează poezia lui Alexandru Mușina în două mari spații poetice: în cel al poeziei cotidianului (poezia subiectivității, a explorării cotidianului) și în cel al noului antropocentrism (poezia explorării interioare a eului). În primul tip de poezie, cea a cotidianului, eul se manifestă dinspre interior spre exterior, iar în cel de al doilea, execută o mișcare inversă. Poezia lui Alexandru Mușina, ca și poezia optzeciștilor, își are originile în poezia universală a secolului XX: Ezra Pound, T. S. Eliot, Robert Lowell, John Berryman, Eugenio Montale, Pessoa, Kavafis etc. La cursurile de scriere creativă din cadrul Facultății de Litere Brașov, unde Alexandru Mușina a predat ani buni, profesorul își sfătuia învățăceii să-i citească pe acei poeți care, într-adevăr, au adus ceva nou în poezia universală, iar dintre acești poeți, cei români lipseau cu desăvârșire (chiar și optzeciștii): „N-am cum să-i fac să înțeleagă (pe studenți, n.m.) – unii îmi sunt dragi, mizez pe ei – că nu noi trebuie să fim sistemul lor de referință. Că, acum 25 de ani, pentru noi, Stănescu, Blandiana nu contau, nu existau, erau prea mici în raport cu modelele noastre reale, asumate: Eliot, Pound, Cummings, Ginsberg, Lowell etc.” Din această perspectivă mușiniană, poezia română constituie Marginea, iar cea universală, Centrul. Raportându-ne mereu la Margine (chiar dacă avem în vedere nume ca Eminescu sau Bacovia), vom rămâne, credea Mușina, niște marginali orgolioși și țâfnoși, niște provinciali, prizonieri ai unui cerc vicios: „Deci: cum să scapi de Margine dacă te raportezi tot la o margine (ceva mai «centrală»)?”.

Revenind la poezia lui Alexandru Mușina – da, este o poezie a cotidianului, da, este o poezie a noului antropocentrism (termeni propuși, după cum am văzut, de poet în eseurile sale cu caracter programatic). Este vorba, însă, despre o poezie care provoacă într-un mod îndrăzneț, plin de fantezie, cotidianul, îl remodelează. În acest cotidian se întâmplă lucruri absurde, incredibile: „Cel care mănâncă salam la colțul străzii,/ Străjuit de un câine albastru îmi zise:/ «Fii atent, câinele tău e pe cale să năpârlească/ Și pielea i se străvede albastră foarte.»” (Întâmplare II) Nu e nevoie ca incredibilul să se întâmple, doar simplul fapt că se discută despre ceva incredibil te mută într-un alt registru, diferit de al realului. În eseul Poezia cotidianului, Alexandru Mușina avertizează: „Poezie a cotidianului înseamnă, în același timp, și «poezia» din cotidian, miraculosul ascuns în banalitatea vieții de zi cu zi… Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei, a cuvintelor uzate, colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale realului”. Ironia, sarcasmul, elemente definitorii ale poeticii mușiniene sunt cele care atenuează, întrucâtva, glisarea de la real la „realul feeric” și invers. Toate elementele, strategiile, metodele folosite de poet în construirea poemelor sale sunt elemente subordonate unui spirit ironic, sarcastic. Alexandru Mușina și-a blindat, atât propria-i persoană, cât și propriile-i creații, cu un strat aproape impenetrabil de ironie și sarcasm. De ce? Un posibil răspuns îl oferă începutul deja clasicului poem Budila-Express: „Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,/ Cei care m-au înțeles/ Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Și-și plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform”. În Breviarul anestezic al Maestrului Fornicatus, de exemplu, ironia accentuează senzația că totul, în această lume, este relativ, că, în fapt, nu putem deține nimic cu adevărat, că nu suntem stăpâni nici măcar peste trupurile și mințile noastre: „Epiderma iubitei e a medicului dermatolog, inima ei/ E a cardiologului, sexul ei… camera mea/ Vag respirând e-a icralului, sângele meu/ E-al crucii roșii, al părinților, al copiilor ce vor fi, creierul meu/ E al vostru, al tuturor” (Oda a XIII-a. Nevrotica).

La Alexandru Mușina, umanul – tot ce ține, adică, de ființa umană, de fiziologic – este perceput și redat sub aspectul său animalic. Avem, prin urmare, un uman dominat de instincte, căci poezia lui Mușina înseamnă și trecere dincolo de piele, de tegumentul fragil care acoperă carnea supusă transformărilor și degradării. Totul derulându-se prea repede (cel puțin din punctul de vedere al muritorului doritor de eternitate), inevitabil, eul poetic se confruntă, în buna tradiție poetică, cu nostalgia. Timpul studenției apare ca un timp paradiziac, al vitalității maxime, iar intrarea în viața adultă, începutul carierei de profesor reprezintă debutul decrepitudinii fizice și intelectuale: „Am pierdut totul./ În paradis, în clipa cea repede, în mentalul închipuirii/ Nimic din noi nu a mai rămas. Un avort/ Rapid, aseptic, elegant” (Budila-Express). Ca și la Ion Stratan, la Alexandru Mușina (mai exact, în poezia sa) este prezentă acea teamă în fața necunoscutului, a viitorului, în fața lui acel ce va fi?. Este o teamă trăită cu maximă luciditate. Poate de aici acea întoarcere nostalgică, evocatoare, într-o tinerețe deja trecută. O soluție, pentru Mușina, o constituie, prin urmare, refugierea într-un timp trecut și, prin aceasta, mitizat. Vremelnicia este acceptată de către poet cu o resemnare ușor forțată, printr-o îmblânzire, printr-o domesticire, s-ar putea spune, a părții animalice, vitale: „De ce-ți pare rău?/ Ai fost tânăr, ai fost frumos,/ Te-au iubit femei strălucitoare.// Nepăsător ai fost. Și fericit./ Clipele de atunci/ Nimeni nu ți le poate lua.// Bucură-te. Ai fost prințul clipelor de atunci./ Asta face/ Mai mult decât un regat, o împărăție,/ Decât o repede trecătoare galaxie” (Elegie tâmpă de seară).

Sarcastic, ironic, blazat, Alexandru Mușina nu și-a dat, totuși, demisia și din poezie. În fapt, pentru Alexandru Mușina, poezia reprezintă unicul instrument (post?)modern de cunoaștere a sinelui și a lumii. De aceea, crede el, e necesară o revalorificare a statutului acesteia într-o lume aparent lipsită de poezie. Poezia lumii, însă, nu trăiește decât în ochiul celui care știe să o descopere, să o „citească” chiar și în banalul, în cenușiul de zi cu zi.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu