Atelier

Ziua în care m-am hotărât să uit totul (fragment)

Piesa Ziua în care m-am hotărât să uit totul de Raul Popescu, din care publicăm un fragment în acest număr din Literomania, s-a numărat printre cele cinci piese finaliste ale Concursului de dramaturgie UNITER Cea mai bună piesă românească a anului 2016. Iată și celelalte patru piese finaliste: Ultima dorință de Cristina Cozma, Legea locatarului universal de Denis Dinulescu, Eu nu sunt Hamlet de Andrei Vornicu și Masa puterilor noastre de Petre Barbu. Câștigătoare a fost desemnată piesa Masa puterilor noastre de Petre Barbu.

UN DECOR SIMPLU, DE REZERVĂ DE SPITAL

PERSONAJE:

FEMEIA – are în jur de 40 de ani, suplă, arată încă bine.

BĂRBATUL (ACELAȘI BĂRBAT ESTE ȘI ÎNGERUL UITĂRII, ȘI DOCTORUL) – are 30 și ceva de ani, chilug, solid, îmbrăcat la costum.

MESAGERUL – un bărbat mic, umil.

MESAGERUL NR. 2

ACTUL I

Scena 1

FEMEIA
Astăzi m-am hotărât să uit totul. Ca și cum nimic nu ar fi existat înainte de această zi. Da, ca și cum…

Face o pauză. Zâmbește. Se așază pe podea.

Era o zi de luni. Lunea mergeam împreună în parc și ne uitam la oameni. „Uite, ce bătrâni simpatici”, mi-a spus. „Probabil sunt împreună de foarte mulți ani. Uite-i cum se țin de mână”.

Își aprinde o țigară.

Pe atunci nu fumam. Acum fumez tot timpul. Mai ales în cimitir. Da, și în acea zi de luni i s-a făcut rău. Am dus-o la spital cu un taxi. A mai durut-o burta și înainte. Am crezut că e apendicită.

Își trece mâna prin păr.

V-am spus? Astăzi împlinesc 43 de ani și începând de-acum m-am hotărât să uit totul. Da, totul. Nu mai vreau medici, pastile, spitale. Nu mai vreau… Da, o să uit totul. Deja… deja am uitat.

Se ridică. Își scutură fusta neagră și lungă. În mână are țigara. Privește în jur.

Aș vrea eu… Domnule doctor, domnule doctor. Unde ești, doctore? Când îmi mai dai medicamentul ăla? V-am spus… v-am spus că vreau să uit totul. De ce nu uit? Se liniștește.
Doctorul meu. Și lui i-am povestit despre acea zi de luni. De cum am ajuns la spital i-au făcut radiografii. În pântecul ei fragil era ceva urât, o pată mare și neagră. O tumoare cât capul meu de mare. „Doamnă, trebuie operată de urgență, altfel nu are nicio șansă.” Și au operat-o. Trebuia să scape de pata aia mare și neagră. Trebuia…

Se așază.

Tatăl ei a murit înainte ca ea să vină pe lume. Leucemie… Da, ironic, nu?… El a plecat iar ea a venit. Simplu. Ca o predare de ștafetă. El… V-am spus că astăzi împlinesc 43 de ani? E ziua mea. Și știți ce cadou mi-am făcut? Uitarea. Dar eu nu mă prea pricep la cadouri. O dată i-am făcut cadou surorii mele o eșarfă. Maică-mea mi-a spus „De ce i-ai adus o eșarfă? Nu știi că poartă ghinion să faci cadou o eșarfă?” Nu, nu am știut. Altădată am făcut cadou o pereche de mănuși. Dup-aia am citit într-o revistă că nu e bine să dăruiești mănuși. De ce? Nu știu, dar nu e bine. Poartă ghinion. Dar ea se pricepea la făcut cadouri. Mi-a făcut cadou acum trei ani brățara asta.

Stinge țigara pe podea. Își dezgolește brațul, se poate vedea o brățară neagră, lată. Către scenă:

Nu-i așa că e frumoasă? Brățările nu poartă ghinion… Da, nu poartă. Mi-a mai făcut cadou niște cercei. Acum cinci ani.

Își dă părul la o parte. În urechi se văd niște cercei.

Așa. Unde am rămas? A, da. După operație, totul a mers bine. Remisie totală… Am fost amândouă bucuroase, fericite. Ea, îngerul meu, scăpase. Da, scăpase și eram amândouă fericite.

Se ține de cap. Către sală:

Nu, nu aud voci. Nu încă.

Dă drumul capului.

Gata. A trecut. O durere. Atât.

Se ridică.

Totul e atât de… diferit. Și lumea pare diferită. De exemplu, de sărbători mă simt atât de singură, iar oamenii cu cât par mai buni cu mine, cu atât sunt mai enervanți. E o stare, așa, ca și cum… ca și cum… nu știu… am uitat… ba nu… ca și cum aș vrea să dispară toți. Sau eu. În fine, să dispară cineva. În fiecare zi vine cineva la mine. Nu mai am timp de nimic. Nici să fac pipi. Și toți sunt atât de draguți, de binevoitori. Pe cine cred ei că păcălesc? Pe cine?

Își aprinde o altă țigară. Către sală:

Sper că nu sunteți nefumători. Iar dacă sunteți, să vă fie de bine. Puțin îmi pasă. Plecați.

Fumează și privește în gol.

Patru ani au trecut. Patru. Avea 17 ani când domnul Cancer, așa îl numea ea… domnul Cancer s-a întors. Și nu a mai plecat. Nu ne-a iertat că l-am învins prima dată. Nu ne-a iertat. Și nici noi nu l-am iertat că s-a întors. A făcut din nou tratament cu citostatice. Într-o zi a venit de la școală și s-a dus direct în fața oglinzii. Și-a trecut mâna prin păr. Printre degete i-au rămas smocuri mari de păr. A început să plângă și să-și treacă tot mai speriată mâna prin păr. Într-o jumătate de oră i-a căzut tot părul. Se usca și cădea. Se usca și cădea.

Pauză.

Știți, cred că am uitat să vă spun. Astăzi împlinesc 43 de ani. 43 de ani. Înainte, la 43 de ani o femeie era deja bătrână. Acum nu mai e așa. Eu nu sunt bătrână, deși mi s-au umflat picioarele. Retenție de apă. Și ei i s-au umflat în ultimele săptămâni picioarele. Și o dureau. Niciodată nu se plângea de față cu alții. Suporta. După ce plecau toți, se întindea pe pat gemând de durere. Da, și nu avea decât… Am uitat… Am uitat? Domnule doctor, hei, doctore, am uitat! Am uitat!

Mai încet:

Am uitat.

Se calmează. Se ridică, aruncă țigara și o strivește cu piciorul. Începe să se plimbe.

Dar dacă am uitat de ce încă mai simt? Da, simt că lipsește ceva. Lipsește ceva. Un prieten, am mulți prieteni, mi-a spus odată că suferința e pentru oamenii speciali. Căcat. E pentru toți. Eu nu sunt specială. Nici ea nu era… Ba era… Despre cine vorbesc? Despre cine?

HEBLU

Scena 2

În sală este întuneric. Un fascicul de lumină este fixat pe un bărbat între 30 și 35 de ani, solid, dichisit, îmbrăcat la patru ace, chilug.

BĂRBATUL
Eu sunt Uitarea. Mă cunosc mulți, foarte mulți. Probabil nu știți, dar sunt un înger. Nu, nu am aripi și nici o mulțime de ochi împrăștiați pe tot trupul. Nu. Sunt o ființă obișnuită. De fapt, nu cunosc alți îngeri, așa că nu știu cum arată alți îngeri. Bine, i-am văzut pe cei pictați pe zidurile bisericilor. Dar eu nu arăt ca ei. Deloc. În fine, vă puteți lăuda că ați văzut un înger.

Aplaudă. Către sală:

Da, aplaudați. Haidți. De câte ori aveți șansa să vedeți un înger? Nu mă credeți că sunt un înger?

Râde.

Nu-mi cereți dovezi. Degeaba mi le cereți. Astăzi am împlinit mulți, mulți ani. Am și uitat câți. De ziua mea fac unei persoane, unui necunoscut, un cadou deosebit: neuitarea. Da, neuitarea. Voi dărui unui singur om darul neuitării. Așa fac în fiecare an. Probabil vă întrebați ce înseamnă asta. Înseamnă că acea persoană aleasă de mine nu va uita nimic din întreaga ei viață atâta timp cât va trăi pe acest pământ. Acea persoană nu își va pierde nicio amintire, oricât de mică. Bătrânețea, ramolismentul, alienarea, nimic nu îi va altera memoria. Nimic.

Se îndreaptă spre public. Se plimbă printre spectatori. Își trece mâna, nehotărât, pe deasupra capetelor spectatorilor.

Cine va fi acea persoană? Nu știu, nu am niciun criteriu. Chiar că nu știu. Într-un an i-am dăruit neuitarea unui bătrânel de 88 de ani cu Alzheimer. Și-a amintit totul, totul. Familiei i s-a părut o minune. Din păcate, bătrânul a murit după 3 zile. Dar a murit împăcat. Într-un alt an i-am dăruit neuitarea unui puști de zece ani cam uituc. Și-a adus aminte cum în urmă cu șase ani taică-său l-a bătut pentru nu mai știu ce. Nu l-a iertat niciodată. De fapt, mai încolo, când avea vreo 24 de ani, l-a ucis pe taică-său. I-a tăiat gâtul în somn. Când l-au întrebat de ce a l-a ucis, a răspuns că l-a bătut atunci când avea patru ani. ”Nu bați niciodată un copil, mai ales un copil de patru ani” le-a spus polițiștilor…

Se plimbă nehotărât prin sală.

Tu? Tu? Sau tu? Nu știu, zău așa. Mereu când fac chestia asta nu mă pot hot˘arî. S, tiu c˘a nu am un criteriu, dar totus, i nu d˘aruiesc neuitarea chiar oricui. De exemplu, unui om cu o memorie fantastic˘a. Ar fi un dar irosit. Tu? Tu?

Se oprește în dreptul unui spectator.

Tu? Mă întreb ce ți-ai aminti?

Pleacă mai departe. În timpul monologului, se mai oprește în dreptul câte unui spectator.

Altădată i-am dăruit neuitarea unei violoniste. Femeia avea vreo 38, 39 de ani. În ziua în care i-am făcut acest dar și-a amintit foarte multe lucruri. Dar toate erau banale, anoste, plictisitoare. Practic, femeia și-a dat seama…

Tu?…

Și-a dat seama că a avut o viață plictisitoare: fără soț , fără copii, fără iubiți sau iubite. O viață tristă, fadă, nașpa. A doua zi, s-a dus într-un bar, a agățat un tânăr și s-a culcat cu el. Apoi au urmat alții și altele. Apoi au urmat drogurile. În cele din urmă, tipa a ajuns o ruină…

Tu?…

Dar nu au fost numai chestii d-astea neplăcute, nasoale. Napoleon a fost unul dintre cei dăruiți de mine cu neuitare. El a știut cum să-și folosească darul. Așa a cucerit lumea. Ierta dar nu uita. Vedeți, când nu uiți nimic, trebuie să fii capabil să ierți, altfel acest dar se va întoarce împotriva ta.

Se oprește în dreptul spectator. Către spectator:

Oare vei fi în stare să suporți darul meu? Nu cred.

Pleacă mai departe. Se îndreaptă spre scena cufundată în întuneric. Se oprește pe scenă.
Arată cu degetul spre ceva din întuneric.

O aleg pe ea.

Un fascicul de lumină este îndreptat spre locul indicat de Bărbat. O vedem pe Femeie stând pe podea cu un pahar și o pastilă în fața ei. Fasciculul de lumină fixat pe Bărbat se stinge, Bărbatul
dispărând în întuneric. Femeia ia pastila și o înghite cu apă.

Scena 3

FEMEIA
Sper că pastila asta mă va ajuta, nu-i așa, doctore? Nu voi mai simți nimic, nu-i așa?

Se întinde pe jos. Se foiește.

Degeaba. Când își face efectul? Imediat? Domnule doctor, nu am uitat nimic. De ce? Parcă încep să-mi amintesc tot mai multe. Ce mi-ai dat, doctore? Ce?

Se ridică în șezut.

Dar poate e mai bine așa. De ce să uit? Sunt o proastă. Știți, ea s, i-a dorit să-l cunoască pe tatăl ei. Mai încolo, când trupșorul ei nu mai putea lupta, se bucura că în sfârșit îl va întâlni. ”Vezi, tata, mă cheamă lângă el. Îi e dor de mine.” Iar eu îi spuneam: ”Fata mea, dar și eu te vreau aici lângă mine.” Iar ea mi-a răspuns: ”M-ai avut destul. Acum mă vrea el.” De ce? De ce atunci? De ce nu mai încolo? De ce? La început l-a învinovățit pe taică-său, ”A avut sângele stricat” a spus ea odată. Atunci am pălmuit-o. Nu ar fi trebuit să o pălmuiesc, dar am făcut-o.

Își trece mâna prin păr, apoi își aranjează hainele cu cochetărie.

Știți, la 43 de ani o femeie nu e trecută. Încă mai poate cuceri ceva bărbați. Încă mai e frumoasă, iar eu… eu mă țin bine, nu credeți? Mereu îmi spunea ”Mamă, de ce stai singură? De ce nu-ți găsești pe cineva? Ești o femeie foarte frumoasă.” Să vedeți ce a făcut odată. Și-a pus un cercel în limbă. Un pierce… cred că așa se numește… A doua zi avea limba umflată, nici nu mai putea vorbi. M-am speriat și am mers la urgențe. Acolo am așteptat, și am așteptat. Nimeni nu se băga pe noi. Într-un târziu a venit medicul de gardă. S-a uitat la limba ei umflată și a spus ”Imediat în sala de operație.” S-a uitat apoi la mine. ”Dumneavoastră cine sunteți?” m-a întrebat. ”Mama”, i-am răspuns. M-a privit lung și a spus ”Nu vă faceți griji, e o operație simplă. Mâine puteți pleca. Aveți un număr de telefon?” Am rămas mască. Adică cum numărul meu de telefon? De ce?
Atunci, agitată cum eram, nu l-am întrebat. L-am scris pe o foaie de hârtie și i l-am dat. El l-a vârât într-un buzunar și atât. A doua zi am plecat cu fata mea acasă. O externaseră. Am uitat incidentul cu numărul de telefon, așa că am rămas surprinsă când peste vreo câteva zile m-a sunat el, doctorul. M-a invitat în oraș. L-am refuzat, bineînțeles. De întâlniri îmi ardea mie?

Își prinde capul în mâini, făcând efortul de ași aminti ceva.

Cum o chema? Cum? De ce nu-mi amintesc? De ce? Am avut un copil și nu-mi amintesc numele lui. Nu-mi amintesc.

Se face întuneric. Este luminat doar Bărbatul.

BĂRBATUL
Să vă explic. Acest proces al aducerii aminte durează o zi. Atât. O zi. Dar în acea zi, oră de oră, minut cu minut, secundă cu secundă ies la iveală diverse lucruri uitate sau nu.
Acea zi e… cum să vă spun… e, în termeni omenești, chinuitoare. O zi. Atât. O zi.

Din nou se face întuneric. Este luminată Femeia.

FEMEIA
I-am spus și fetei mele că mi-a telefonat medicul care o operase. ”Ăla care mi-a tăiat limba?” m-a întrebat. ”Da, ăla” i-am răspuns, iar ea nu a mai zis nimic. Într-o zi, după ce am făcut un duș, mă sună el. ”Ce faci? Nu mai vii? Te aștept de un sfert de oră”. ”De ce să mă aștepți?” l-am întrebat. ”Păi nu ai zis că ne întâlnim astăzi la 5?”. ”Astăzi?”, l-am întrebat neștiind ce să spun. De fapt, fata mea i-a tot dat mesaje omului de pe telefonul meu și a fixat întâlnirea. Nu am știut dacă să mă supăr pe ștrengăriță sau nu. M-am întâlnit cu el. Cred că am ieșit de vreo trei ori. Dar atunci o aveam pe ea. Acum n-o mai am. Acum mă pot întâlni cu bărbați. De ce nu? Adică nu arăt rău pentru vârsta mea, nu? Doamne, ce tot spun! De parcă de-asta îmi arde mie. Și tot simt golul ăla. Nu vreau să-l mai simt. Nu vreau. Domnule doctor, doctore! Doctore!

Se întinde pe podea. Scena se întunecă. Este luminat Bărbatul.

BĂRBATUL
Uneori uit și eu anumite chestii. Într-un an am uitat ca de ziua mea să dăruiesc neuitare cuiva. Nu știu de ce, dar am uitat. Dar mi-am amintit a doua zi. Atunci mi-am făcut mie cadou neuitarea.
Da, ca să previn astfel de accidente. Acum nu mai uit nimic. Poate vă întrebați cum lucrez eu ca Îngerul Uitare. Foarte simplu. Șterg din memoria oamenilor anumite evenimente sau le șterg memoria în întregime. Da, am și o listă. Întotdeauna când dăruiesc uitarea lucrez cu liste.

Un bărbat vine repede pe scenă și îi dă o foaie. Ia foaia și se uită peste ea. O arată
publicului. Pe foaie sunt scrise niște nume.

Asta e lista. Vedeți, așa arată. Vreți să vedeți dacă sunt și numele voastre aici? Nu, nu am voie să vă spun nimic despre aceste nume. De unde vine lista? Nu știu. Tot ce știu e că acel bărbat micuț mereu mă găsește, oriunde aș fi, și îmi dă lista. Cred că și el e un fel de înger.

Privește lista.

Să vedem. Astăzi am 128 de persoane de vizitat. Cel mai greu e cu actorii. Ăștia dacă uită ceva, s-a terminat. Gata totul. Eu cred că exagerează. Totul la ei e teatral, dramatic, spuneți-i cum doriți. Eu îi spun exagerare. De exemplu, săptămâna trecută a trebuit să lucrez – așa numesc eu acest act – la memoria unei actrițe de 72 de ani. Când am dat de ea, actrița era pe scenă, juca rolul unei contese în nu știu ce piesă. Eu nu am timp. Când dau de cine trebuie, lucrez. Așa că femeia a rămas pe scenă, înțepenită, cu ochii mari, fără a spune niciun cuvințel. I se tot suflau replicile, dar ea nimic. Înțepenise acolo, pe scenă. Nu știu zău ce mai voia de la viață. Avea 72 de ani. Jucase multe roluri la timpul a ei, totul i-a mers brici până în acea zi. Acum se odihnește. Încă nu s-a lămurit ce s-a întâmplat, de ce nu mai reține nicio replică. De obicei, cu actorii e mereu o problemă. Cu alții, lucrurile sunt mai simple. De exemplu, am lucrat acum câtva timp la memoria unui bărbat însurat, cu doi copii, avocat. În fine, el a început să uite treptat. Mai întâi a uitat de amantă. Disperată, amanta l-a tot căutat ba la telefon, ba acasă, exasperând-o pe nevasta ăluia.
Bărbatul s-a mirat. ”Nu știu, dragă, cine e asta” i-a spus nevestei. ”O fi vreo șantajistă, dragă. De unde să știu eu?”. Peste două zile a uitat că are nevastă. ”Tu cine ești?” a întrebat-o în acea zi de fiecare dată când femeia intra în cameră. A uitat că are copii. Nu îi mai recunoaște. Dar, în schimb, își amintește tot felul de chestii din copilărie, își amintește de maică-sa și întreabă tot timpul de ea. Tipul e foarte fericit. Își retrăiește copilăria. Da, e foarte fericit.

Lumina se stinge. Este luminată Femeia.

FEMEIA
Am visat-o. Era ea. Mă mângâia și îmi spunea ”Lasă, mamă, totul va fi bine. O să vezi. Eu sunt cu tata.” Da, iar eu sunt aici, draga mea. Aici.

Pauză.

V-am spus că astăzi am împlinit 43 de ani? Da, sigur v-am spus. V-am spus că începând de astăzi vreau să-mi uit toată viața de până acum? Da, sigur v-am spus.

Se uită în sală.

Domnule doctor, încă nu am uitat totul. De ce, doctore? De ce o visez? Să știi că nu o să mai dorm niciodată. M-ai auzit? Niciodată. Nu vreau să mai visez. De ce trebuie să visez? Nu vreau să visez. Cineva ar trebui să interzică visurile. Mama mereu spunea că visurile sunt de la diavol și că nu trebuie să cred în ele. Dar era ea în vis. Draga de ea. Cum să nu cred într-un vis în care mi-a apărut ea? Îmi amintesc ziua în care a venit de la liceu acasă, entuziasmată, spunându-mi că vrea să-și tatueze pe umărul drept o aripă, iar eu să-mi tatuez pe umărul stâng o aripă și să fim astfel o singură pasăre care să zboare departe de cancer. Bineînțeles, mi-am dat seama că era doar un pretext de a-și tatua ceva, să fie cool, trendy. Dar… nu mai știu dacă am lăsat-o. Nu mai știu.

Își dezgolește umărul stâng. Are tatuată o aripă. Se ridică și se îndreaptă spre public. Își arată umărul.

Priviți. Priviți. Nu sunt nebună. E o aripă. E o aripă. Înseamnă că i-am dat voie. Dar… nu-mi amintesc. Nu…

Încet, dezamăgită.

Și apoi ce pasăre zboară cu o singură aripă?

Se așază pe podea.

Și sunt atât de obosită. Doctore! Doctore! Ce pasăre zboară cu o singură aripă, doctore? Nu-mi răspunzi. Când am înmormântat-o, tata se întreba într-una de ce nu l-a luat Dumnezeu pe el, că e om bătrân, de ce a luat-o pe ea, atât de tânără. Nici preotul nu i-a putut da un răspuns. Domnule doctor, există vreun răspuns sau există doar întrebări? Ce spui, doctore? Și de ce nu uit totul? De ce?

Se întinde pe podea. Scena se întunecă. Este luminat Bărbatul. Stă pe podea.

BĂRBATUL
Uneori mă întreb ce fel de înger sunt. Bun? Rău? Nu reușesc să fac o distincție prea clară. Îmi dau seama că misiunea mea nu este una tocmai ok. Nu tot timpul. Dar nu-i vina mea. Eu doar fac ceea ce trebuie să fac. Măcar din punctul ăsta de vedere sunt fără vină. Cred că uneori sunt bun, alteori rău. Dar întotdeauna fără vină. Odată m-am îndrăgostit de o fată. Avea 23 de ani. Nu era chiar o frumusețe, dar avea un ceva anume care îi dădea un aer distins, un je ne sais pas quoi. Parcă nimic din lumea asta nu o atingea. Era vânzătoare la un butic de cartier. Vindea băutură, țigări, gumă de mestecat, cartele telefonice, pâine, în fine, chestii pe care le găsești la orice butic de cartier. Dar avea un aer incredibil de… cum s-o numesc… intangibilitate. Iar eu trebuia să lucrez la memoria ei. Să o fac să uite cine e. A avut un accident de mașină. Era cu iubitul ei. Un cocalar ca vai de el. Ea a fost în comă doi ani, iar când s-a trezit nu și-a mai amintit cine e. În acești doi ani, în fiecare seară, am stat lângă patul ei. Eu, nu cocalarul ăla, care a scăpat cu câteva zgârieturi și a trecut o singură dată să o vadă. Mă îndrăgostisem nebunește. Parcă eram într-una dintre telenovele la care ea se uita zi de zi. Nu am făcut nimic imoral, doamne ferește. Doar am privit-o. Însă mi-a părut rău că a trebuit să o las fără amintiri. Atunci am simțit că sunt un înger rău. Aș fi vrut să îndrept cumva lucrurile. Dar nu am voie să intervin în planurile divine. Și nici nu am voie să mă îndrăgostesc. Bine, am voie, dar nu am voie să fac nimic care ar implica trupul. Mi-aș pierde slujba. Și sufletul. Știți că și îngerii au suflet? Da, au. Și se pot îndrăgosti de vânzătoarele din buticurile de cartier.

HEBLU

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu