Atelier

Fantoma

Maria (nora lui Măriştoc): Noi am aflat la Sighetu-Marmaţiei în ziua aia. Mă sună o femeie din Desiştea şi-mi zice: „Mărie, hai înapoi de la oraş că-n fundul Vîlcelelor e socru-tău mort. Da’ să nu te duci singură, fără poliţie, fără şeful de post şi fără domn Lucian. Aşa am şi făcut. Acolo, în Vîlcele, unde l-am găsit şi mirosea deja, am şi bănuit că-i mort după miros, am şi ştiut, cînd am ajuns cu şeful de post şi cu domnu’ Lucian, era aşa spre seară, şi zice domnu Lucian: „Mărie, nu se prea vede. Poate găsim o lanternă”. Ne-am întors acasă şi m-am înturnat cu soţu’ şi cu lanterna. Domnu Lucian ne-a zis că nu-i găsit capul şi am zis şi eu către soţu’:cum de nu-i găsesc capu’ lui taică-tău, că aşa zice domnu’ Lucian. Şeful de post ne-a întrebat dacă rămînem cu socru’ că trebuie să facă rapoarte către Baia Mare, că, dacă-i fără cap, aşa se procedează. Dar cum să rămînă soţu’ singur acolo, că aşa a zis: „Rămîn eu cu tata, chiar dacă n-are capul”. „Tu singur nu rămîi, că-l trimit şi pe uncheşul, şi pe un văr de-al mortului”, am zis eu.

În ziua care a urmat, a venit şi femeia aia, Ileana lui Mătase, care i-a zis domnului Lucian: „Vezi că omul ăsta a fost omorît”. Aşa, exact aşa i-a zis. Eu i-am zis tot domnului Lucian: „Vai de mine, cum de socrul meu n-are cap, înseamnă c-a fost omorît. Aşa i-am mai spus şi medicului legist, care s-a prezentat cu o maşină în Vîlcele”. „Dacă te crezi mai deşteaptă, fă-i tu autopsia şi noi ne luăm catrafusele şi plecăm de aici”, mi-a spus doctorul. Eu, văzînd starea socrului, n-am mai răspuns. O zis ceva soacra mea, nevasta lui Măriştoc. „Mătuşă, eşti o muiere enervantă, geme ţara de proşti şi dumneata mergi printre ei”, i-a spus medicul. Eu am rămas şocată. Poliţaiul Lucian, domnu’ Lucian care era tot acolo, n-a zis nimic. Am tăcut şi eu din gură. Socrul tot mort era, orice am fi spus noi. Şefu’ de post ne-a spus: „Măi, aduceţi repede un sicriu, faceţi o groapă şi gata”. Atunci i-am spus eu domnului Lucian: „Adică să nu mai fie dovezi, şi să moară dovezile, asta vrea domnu’ şef de post. Cu el îngropat, aşa ar fi fost”. Dar cum să nu-i facem o înmormîntare frumoasă, doară mi-a fost socru. Aşa că l-am dus la Sighetu-Marmaţiei. L-a spălat ăla de la morgă contra cost şi mi l-a băgat într-un sac şi din sac a ajuns în sicriu, şi abia apoi l-am îngropat. Dacă nu mă duceam la Baia Mare, la Prefectură, să le spun, nici azi nu s-ar fi aflat că-n Desiştea a fost îngropat un om fără cap.

Şi eu m-am întrebat unde-i capul socrului. Ori l-a tăiat, ori l-a ars criminalul.

Pătru Pop a şi zis aici, la cîrciumă, într-o seară, către alţii: „Da’ ce tot caută proştii ăştia capul lui Măriştoc, că poate-i ascuns unde trebuie, poate-i în Valea Ursului ori în alt loc”. Cînd a venit de la Baia Mare un poliţist, cu un cîine de urmărire, era prea tîrziu. Probe n-o găsit. Zero. Noi i-am ars şi hainele în care era îmbrăcat cînd a murit. Că era cald în august, şi erau împuţite rău. De la autopsie am aflat că socru’ a avut ciroză avansată şi că s-a sufocat, şi că se zice că fiarele sălbatice i-au smuls capul. „Dar, domnule Ilea, practic orice fiară sălbatică ar începe de la organele moi, de la ficat, de la inimă, ştiţi mai bine decît ştim noi”. Şi socru’ meu a fost de multe ori în spital la Sighetu-Marmaţiei. Dacă avea ciroză, am fi ştiut şi noi, dar n-a avut ciroză. Apoi l-am întrebat pe beţivanul ăsta, cu care ai stat dumneata pînă am venit eu, cum era socrul, că el a descoperit cadavrul”.

„Aşa e, Mărie”, mi-a zis. „Mai zi, măi, o dată ce mi-ai spus.”

„Eu, îi drept că eu am descoperit cadavrul lui Măriştoc, aşa ţi-am spus că era în nişte buruieni şi cu gulerul tras să nu se vadă capul, era în putrefacţie şi cu carnea înnegrită, că a fost căldură mare atunci, în august, şi un miros pe care l-am simţit de la trei sute de metri, aşa ţi-am spus, şi-ţi spun de cîte ori vrei, Mărie.”

„Şi atunci, întreb eu, domnule, de ce nu au venit procurori şi criminalişti. Nimeni nu ne-a spus nimic. Noi l-am plîns şi gata.”

„Mărie, te-am auzit că m-ai făcut beţivan, dar cu capul lui socru-tău cineva a făcut ceva, no, unde poate fi capul, să te văd ce-i zici beţivanului. Dar asta cu fantoma, care s-a auzit şi la Baia Mare, e adevărată ori nu-i adevărată, că lumea se sperie cînd trece pe acolo prin zonă, dar cine l-a omorît pe Măriştoc i-a luat şi capul, zi tu mai multe dacă-s beţivanul Desiştei eu.”

Ce zice Ileana lui Mătase: Am auzit clar. Eu am auzit cînd l-a omorît. Am stat acolo, lîngă o claie cu fîn, ca după colţ, eram pe cap cu un batic alb, l-am pus pe iarbă şi am stat pe el. La început, n-am ştiut că cine-i. Dar auzeam o voce că zicea: „Dumnezeu’ mîne-ti, recunoşti că mi-ai furat găleata. Îmi promiţi că-mi aduci găleata înapoi, găleata mea ce-ai luat-o, boule”. Atunci am recunoscut că-i Măriştoc cu Pătru Pop, şi ultimul tot da cu o botă în primul. Apoi zicea Pătru Pop: „Te arunc aici în Vîlcele, că n-a şti nimeni de ce ai perit, pînă or puţi cărnurile de pe tine”. Toată am prins a tremura. Am vrut să strig către Pătru Pop: „Mă, te aud eu şi te vede Dumnezeu”. Da’ cine să mă audă, că-s bătrînă şi nu pot striga prea tare. Omul meu nu era acasă, că noi stăm lîngă Vîlcele, şi atunci cine să mă audă? Trebuia să pot urla jîb, adică tare. Dacă strigam, mă auzea Pătru Pop, vagabondu’ care sparge case şi aprinde şuri, şi toate relele le face, şi lumea din Desiştea se teme de el. Era pe la ujină cînd a început să-l bată, cam ceasul şase în luna lui august. Vagabondu’ zicea: „Scoală-te de-aici şi du-te, să nu te mai văd, Măriştoc”. Şi Măriştoc îi răspundea: „Ioi, nu pot”. „Da’ te doare?”, îl întreba Pătru Pop. Cînd vorbea mieros vagabondu’, gîndeam că nu mai dă. Dar iară îl lovea. Şi atunci am plecat de-acolo, de lîngă claia de fîn. Cînd mi-a venit omu’ acasă şi mi-a zis: „Ileană, pune-mi să mănînc”, i-am spus: „Măi omule, atîta-l bate Pătru Pop pe Măriştoc, că mă tem să nu-l omoare”.

Omul mi-a spus: „Dă-mi mîncare şi taci, cum să-l omoare Pătru Pop pe Măriştoc, proastă ce eşti, că atîta au băut ei împreună şi laolaltă, că nu-l poate omorî. Nu te teme de aşa ceva”. După ce l-am hrănit pe om, m-am dus înapoi la claie, era întuneric, am ascultat, dar nu am mai auzit decît un cîine lătrînd pe lanţ.

Dimineaţa, m-am dus prin Desiştea, să văd dacă Pătru Pop ori Măriştoc ies la cîrciuma din spatele Poştei. Nu era nici unul.

Duminica, la biserică, m-am spovedit şi i-am spus preotului ce am auzit. Mă spovedesc de cîte ori postesc, că aşa-i obiceiul. Preotul mi-a zis: „Ileană a lui Mătase, dacă nu spui poliţiei, eşti părtaşă la o crimă” şi n-am mai avut linişte. M-am întors iară la punctul fix lîngă claia cu fîn. Canonul nu-i voie să-l spui la nimeni cînd îl primeşti de la preot, dar ţi-l spun dumitale, am avut sarcină să merg şi să mărturisesc tot la poliţie. M-am uşurat după ce l-am anunţat pe domnul Lucian.

Cînd beţivanul Desiştei l-a găsit mort pe Măriştoc, avea o mînă ascunsă sub trup. L-am trimis şi pe omul meu în Vîlcele, să vadă că nu-s proastă, că ştiu ce vorbesc cînd vorbesc. Apoi l-am întrebat: „No, ce-ai văzut?”, şi mi-a spus: „No, cum ai zis tu atunci, adică-i mort”. Şi l-am întrebat: „Adică-i Măriştoc mort?”. „Da, şi n-are capul la el”, mi-a zis omu’ meu.

Mirosea urît în Vîlcele, dar eu, cum n-am miros că l-am pierdut, m-am dus cel mai aproape de cadavru, ca să-l recunosc şi, cînd m-am întors, i-am spus domnului Lucian: „D-apoi îi Măriştoc, da’ fără cap”.

Ştiu şi de ce criminalul i-a tăiat capul, că rămîne în ochii lui imaginea întipărită a ucigaşului. Pătru Pop ştia asta de la bătrînul Pătru Pop, bunicu-său, care era un om tare deştept şi plin de bani cu Maria Terezia pe ei.

Ceva îi necurat cu fantoma asta care umblă noaptea prin Desiştea. Am zis c-oi merge pe la douăsprezece noaptea în Vîlcele, la locul unde a fost găsit Măriştoc. Da’ mi-a fost mare groază să mă duc. Mortul nu se odihneşte fără cap acolo, în mormînt, şi poate că noi nu simţim, şi vine noaptea să ne anunţe că nu-i bine.

Untura de cîine

Nu arătam ca un ţigan. În anul o mie nouă sute nouăzeci şi unu, m-am însurat cu Maria. Era fată de inginer chimist la Flotaţia din Baia-Sprie. O chema Iurisnici. Socrul povestea mult. Despre comunism şi despre minerit. În munţii din jurul oraşului, aveam aur şi argint. Nu i-am spus că tata Bartolomeu era aurar, că bunicul Carol şi alţi bunici mai vechi tot aurari au fost.

Tata Bartolomeu Rostaş mi-a spus: „Carol, însoară-te, da’ nu-ţi schimba numele, du-l mai departe pe cel pe care-l porţi. N-ai a te ruşina de el”. Aşa am făcut.

În anul una mie nouă sute nouăzeci şi patru, am plecat la Paris. Cu nevasta. Am învăţat-o meserie. Furam amîndoi. La începuturile acelor vremuri, am locuit într-o rulotă părăsită, pe un imaş, lîngă autostradă şi aproape de un cartier numit Défense. Eram vecini de rulotă cu doi spanioli.
Hoţia e muncă grea. Îmi era milă de nevastă. Mergeam la şapte dimineaţa cu metroul. Aveam o hartă. Ne alegeam cartierele. Furam orice. Învăţam limba francezilor. Ne întorceam noaptea, sleiţi de puteri, cu rucsacurile şi cu genţile pline. Beam cîte un pahar de vin cu vecinii spanioli. Adormeam ca loviţi de trăznet.

Doi ani am dus-o tot așa. Apoi au urmat trei ani buni. M-am împrietenit cu un croat care avea grijă de un hipodrom şi de caii din grajdurile lui. Învăţasem și eu de la tata Bartolomeu munca aia cu îngrijitul cailor. Croatul ne-a dat o casă adevărată. Dimineaţa şi seara aveam treabă la grajduri. Nevasta făcea de mîncare. Peste zi furam. Sîmbăta şi duminica vindeam ce se aduna peste săptămînă.

Cinci ani în care am tot adunat bani. Trimiteam acasă la mama Kala toată agoniseala. L-am adus şi pe David, care avea casa mai sus de noi pe Valea Limpedea. Ajunsesem şeful hoţiilor pentru Franţa şi Italia. Aveam nevoie de ajutor. David mergea în Baia-Sprie în fiecare săptămînă. Cumpăra maşini de la un tîrg de lîngă Hipodrom. Le vindea la un tîrg din Baia-Mare. Cîştiga cîte opt sute de euro la fiecare maşină.

Cînd ne era mai bine, m-au prins cei de la poliţie. Am stat pe arest, c-aşa-i acolo, pînă m-a chemat un procuror.

„David, să-mi duci nevasta acasă”, am spus. Aşa a şi fost.

„Ai ceva de declarat?”, m-a întrebat procurorul.

„Rien, monsieur”, am spus eu.

Şi m-au băgat la puşcărie.Nu mai eram pe arest la poliţie. În fiecare săptămînă ceream să fiu dus la procuror. Nimeni nu mă întreba nimic. În puşcărie totul devine uşor cînd afli ce pedeapsă ai primit. Începe numărătoarea inversă.Timpul trece şi tu te îndrepţi către libertate. După şase luni, m-a chemat acelaşi procuror. M-a întrebat: „Ai ceva de declarat?”. „Spun tot ce trebuie, orice, domnule, dar daţi-mi o pedeapsă”, i-am cerut procurorului.

Mi-a dat şase luni, m-a dus la judecător şi în douăzeci şi patru de ore am fost liber. M-am întors în Baia-Sprie. Bani aveam. Nevastă aveam. Casă ne-am cumpărat în oraş. A ţigan nu arătam.

Nu suportam frigul. Dormeam la treizeci de grade căldură, cînd alţii se sufocau.

Stăteam la soarele cel bun fără să mă ardă. Trăiam din adusul maşinilor şi vînzarea lor în tîrguri. În anii aceia, tata Bartolomeu Rostaş s-a îmbolnăvit de plămîni. I-au apărut două găuri. Respira greu. Stătea cîte trei luni neîntrerupte în spital.Venea acasă. După o jumătate de an, era internat din nou.

M-am dus cu treabă în Satulung. O babă cocoşată m-a oprit pe drum. Venea din ţigănie. M-a întrebat: „S-a auzit, Carol, că Bartolomeu are probleme cu foalele, e drept?”. „E bolnav cu plămînii”, i-am răspuns.
„Tot aia e”, mi-a zis cocoşata. „Fă-i rost, de aici din hotar, de un borcan cu untură de cîine, dă-i treizeci de zile, în fiecare dimineaţă, cîte o linguriţă.” „De unde untură de cîine?”, am întrebat. „E plin hotarul, spune-i unuia să omoare o javră şi să topească untura”, mi-a zis cocoşata. Aşa am făcut. Untura aia mirosea a untură de porc.

Mama Kala a pornit tratamentul. Tata Bartolomeu n-a bănuit nimic. Lua, fără să ştie, linguriţă după linguriţă, din untura de cîine. Lua şi medicamentele pe care i le dăduse doctorul. Au trecut treizeci de zile. Au mai trecut şaizeci, pînă cînd s-a dus la control. Doctorul a citit filmul cu plămînii lui Bartolomeu Rostaş. S-a frecat la ochi. A cerut să se repete analizele. Plămînii aceia erau întineriţi. Găurile din ei erau închise.

„Ce-ai luat, Bartolomeu?”, l-a întrebat doctorul pe tata.

„Medicamentele”, a răspuns Bartolomeu Rostaş.

La o săptămînă, m-am dus la doctor şi i-am spus povestea cu untura.

„Se poate, Carol”, mi-a zis doctorul.

S-a apucat, de atunci, să-şi trateze pacienţii cu untură de cîine şi cu medicamente. Rezultatele au fost foarte bune.

„Untura de cîine vindecă toate bolile de plămîni, Carol”, mi-a spus doctorul.

„În ţigănimea din Satulung, toţi ai tăi, de la mic la mare, umblă dezbrăcaţi şi la minus zece grade, şi n-au nici pe dracu’.”

„De la untura de cîine, domnule doctor?”, l-am întrebat.

„Foarte probabil, Carol, adică sigur”, mi-a răspuns domnul acela.

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu