Cartea săptămânii

Matei Călinescu în țara umbrelor

În seria dedicată lui Matei Călinescu de Editura Humanitas a apărut, în 2016, un volum de dimensiuni mici, cu titlul „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”. Apărute după voluminosul şi impresionantul „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp”, notaţiile din 2000-2002 nu au mai stârnit acelaşi interes printre criticii literari şi cititori. Pe nedrept, aş spune, căci ele constituie, printre altele, o radiografie necruţătoare a mentalităţilor româneşti (prejudecăţi, inerţii de gândire etc.) din interbelic până la începutul anilor 2000, când Matei Călinescu, profesor emerit la Indiana University din Bloomington, a ţinut cursuri la Universitatea din Cluj.

Prima notaţie din acest jurnal datează din mai 2000 şi descrie o călătorie în Grecia, ţinut al contrastelor, spaţiu bizantin, „reticent la modernitatea laică”. „Un călător leneş, fără iniţiativă”, deşi „receptiv şi reflexiv”, Matei Călinescu, deloc atras de aspectul turistic (să-i zicem) al acestei călătorii, este agasat de latura kitsch a turismului modern. „Nu mi-aş fi închipuit că această călătorie în Grecia – notează autorul – îmi va da prilejul să reiau meditaţiile mele despre kitsch. Deşi ar fi trebuit, turismul fiind varianta modernă, şi deci kitsch, a pelerinajului, transformat în călătorie de plăcere”. Spirit critic, reflexiv, autorul nu se lasă atât de uşor pradă dezamăgirii produse de prezenţa kitsch-ului turistic, reîntorcându-se, cum mărturiseşte şi în citatul de mai sus, la analizele sale legate de acest fenomen al lumii moderne: „Ce este kitsch-ul, mă întreb din nou? Este el altceva decât arta – sau chiar negaţia artei, cum cred unii purişti ai esteticului? Sau linia care le separă e fluidă, incertă, cu tot felul de meandre, cu întreruperi care permit întrepătrunderile?”. Răspunsul la aceste întrebări are în centru statutul cópiei în raport cu originalul (în Grecia, ca peste tot în lume, piaţa este suprasaturată de suvenirurile care reproduc felurite opere de artă accesibile, de cele mai multe ori, doar ca exponate în muzee), răspuns care cred că merită redat aproape în întregime: „Deşi anumite originale se pot cumpăra sau vinde, pe piaţa artei, cele cu adevărat importante sunt nepreţuite, ca de pildă acelea care se află în marile muzee şi pe care trebuie să te duci să le vezi acolo unde sunt. Contează mult faptul că trebuie să întreprinzi un scurt pelerinaj (fie el în varianta degradată turistică) spre a le vedea. Kitsch-ul, în măsura în care e un stil al democraţiei, sau al modernităţii, le face mai accesibile sub formă de cópii, reproduceri fotografice, emisiuni de televiziune, filme, videocasete etc., lipsindu-le de «aură» dar şi, indirect, mărind puterea de iradiaţie a acestei «aure» (de unde nesfârşitele cozi şi înghesuiala de la expoziţiile speciale organizate de marile muzee…). Accesibilitatea nu e însă secretul kitsch-ului”.

 

 

Care e acest secret? Un posibil răspuns îl puteţi afla citind alte volume de Matei Călinescu, căci nu-l veţi găsi în aceste notaţii (cel puţin nu formulat în mod explicit). Închei acest capitol din jurnalul lui Matei Călinescu cu o observaţie, nu ştiu dacă de fineţe, dar, în orice caz, de bun-simţ, despre kitsch-ul lumii moderne: „Luxul vizibil… tinde spre kitsch. Luxul care simulează austeritatea (luxul care-şi permite luxul de a fi practic invizibil) se depărtează de kitsch. Opusul kitsch-ului (ideea e a lui Abraham Moles din «Le kitsch: l’art du bonheur») e asceza. Dar asceza, nu-i aşa?, e inumană. E ceva omeneşte înduioşător în kitsch”.

Înainte de a ajunge la tema kitsch-ului, Matei Călinescu, încă în avion, în drum spre Grecia, îşi notează în jurnal câteva impresii de lectură pe marginea romanului „Ravelstein” al lui Saul Bellow (proaspăt apărut în aprilie 2000, la Ed. Viking), roman autobiografic din care Mircea Eliade (prezent cu numele de Radu Grielescu) iese mai mult decât şifonat. De altfel, Matei Călinescu l-a cunoscut pe Saul Bellow şi pe fosta sa soţie spre sfârşitul anilor ’70, în casa lui Eliade, prieten foarte bun cu Bellow. Ca o paranteză – pe atunci, soția romancierului american era Alexandra Bagdasar, o matematiciană talentată, apropiată a familiei Eliade. În 1985, Saul Bellow va divorța de Alexandra, de unde, poate, și o parte din ostilitatea sa târzie pentru Mircea Eliade. Prin urmare, Matei Călinescu, căruia nu i-a displăcut romanul lui Bellow, are dreptate să afirme următoarele: „Mă mâhnește însă caricatura răuvoitoare, fără nuanțe, a lui Grielescu/ Eliade. Cazul lui e mult mai complicat. Am meditat asupra lui de-a lungul anilor, cu multe schimbări neașteptate de perspectivă, va trebui să scriu mai pe larg despre asta”. Și într-adevăr, a scris pe tema asta câteva texte foarte bune, reunite în volumul „Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții” (Polirom, 2002). Revenind la subiectul „Ravelstein”, iată ce scrie, câteva pagini mai încolo, în jurnalul său, Matei Călinescu: „Mă gândesc din nou la «Ravelstein», citit în cheie mitologică, total idiosincratică, în zborul spre Atena. Partea cea mai neplăcută e că romanul a fost folosit ca instrument de răzbunare împotriva fostei soții: ca să-și realizeze scopul, Bellow a încălcat una din marile reguli nescrise ale romancierului (mai ales când se autoficționalizează): aceea de-a simplifica, de-a merge totdeauna împotriva clișeului, a schemei previzibile. Oricum, e ceva urât în răzbunarea unui bărbat care a fost părăsit de o femeie. În măsura în care a vrut s-o facă pe fosta nevastă să sufere, a reușit, dar literar nu. Înțeleg că Gugu (cum îi spuneau apropiații Alexandrei) a fost foarte afectată, zdrobită, furioasă după lectură. Mă întreb dacă, dincolo de intimități și aluzii intime, imposibil de descifrat de cititorul obișnuit, ceea ce a durut-o n-a fost insinuarea unui antisemitism latent de-a lungul celor doisprezece ani de căsnicie”.

Alexandra Bagdasar și Saul Bellow  (Londra, 1976)

Tot în acest jurnal apar și însemnări legate de legionarismul lui Mircea Eliade (legionarism pentru care a fost pedepsit, ca să spun așa, de Bellow în „Ravelstein”, unde se sugerează că Radu Grielescu, profesor de istoria religiilor, ar fi fost membru al Gărzii de Fier, iar odată ajuns în America, va cultiva relații cu evrei tocmai pentru a-și ascunde cât mai bine trecutul). Sorin Antohi i-a propus lui Matei Călinescu, la începutul anilor 2000, să scrie câteva amintiri pentru un volum în memoria lui Ioan Petru Culianu (în 2001 se făceau zece ani de la asasinarea acestuia), ocazie cu care Matei Călinescu scrie și despre relația dintre Culianu și Eliade, dar și despre tensiunile dintre cei doi cauzate de reticența celui din urmă în privința trecutului său legionar. „Sunt obligat – notează autorul – să-mi repun problema legionarismului lui Eliade și al generației lui. Culianu, discipol declarat al unui maestru cu trecut neclar, și-a pus-o și el, din ce în ce mai acut, pe măsură ce revelațiile despre poziția politică a lui Eliade înainte și în timpul ultimului război mondial se înmulțeau… În tot ce a scris, în afară de câteva articole din 1936-’37, nu lipsite de ambiguități, și de cel neechivoc din «Buna Vestire» din decembrie 1937 (din care citează și Sebastian în «Jurnal»), dar pe care Eliade l-a dezavuat în mai multe rânduri, ca pe un răspuns la o anchetă «editat» în redacție, n-am găsit nicio afirmație cu caracter antisemit; nici în lucrările publicate, nici în cele încă inedite, inclusiv jurnalul ținut în Portugalia în timpul războiului… Să fi fost el un «criptoantisemit»? – dar asta se poate spune despre orice neevreu și (aplicând teoria «urii de sine») despre mulți evrei, cu argumente mai convingătoare sau mai puțin convingătoare. Marx a fost un evreu antisemit (nici măcar «cripto»), dar acest aspect al personalității sale a fost ignorat de comuniști, inclusiv de evreii comuniști”.

În aprilie 2001, Matei Călinescu se afla la Cluj, unde a ținut un seminar despre Mateiu Caragiale. Acolo, șocul întâlnirii cu România a fost unul intens. Clujul era încărcat de steaguri tricolore, oamenii păreau dezamăgiți, la limita răbdării, dornici să plece în afară ca să se „realizeze” – cum îi mărturisește și femeia de serviciu de la Universitate, ale cărei fete erau „baby-sitters” în Germania și Italia, și al cărei fiu, jandarm, strângea bani pentru a pleca din țară cât mai repede. „România – constată cu tristețe Matei Călinescu – pare o țară fără viitor: literal și în toate sensurile. Cât de greu, de insuportabil trebuie să fie, mai ales pentru un tânăr, să trăiască într-un loc ocolit de viitor. Viitorul s-a retras de aici, nelăsând în urmă decât detritus, ca în albia unui râu care a secat. E moștenirea fizică și morală a comunismului: mai rea decât orice catastrofă naturală, mai rea decât orice război pierdut”.

Notațiile lui Matei Călinescu din „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit” reflectă speranțele, așteptările, dar și dezamăgirile provocate de reîntâlnirea cu România, țara pe care o părăsise în 1973, țara unde, ca și în anii în care plecase, normalitatea era ceva utopic – sau, cum o spune însuși Matei Călinescu: „România: normalitatea ca utopie”.

 

Matei Călinescu, „Spre România (2000-2002). Jurnal inedit”, Editura Humanitas, București, 2016

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu