Flash fiction stories – martie 2022

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Promisiunea

Mariana Dobrică

Erai în bucătărie, ai pus sacoșa cu ce ai cumpărat pe masă, Pisi, pisicuța voastră cea minunată, se învârtea în jurul tău înnebunită de mirosul de pește, îl luaseși de la un nene de pe stradă, pește proaspăt, așa zisese, proaspăt pe dracu’, ai realizat peste câteva zile că te mințise nenea ăla, te mințise cu seninătate, după ce ai făcut o toxiinfecție alimentară, nu ți-ai dat seama atunci când l-ai curățat că e ceva în neregulă cu el, bine că nu mâncase și Victor, că avea oase și nu avuseseși timp să i le scoți, mofturi de băiatu’ lu’ mama, mofturi pe care i le acceptai, fiindcă îl iubeai.

Ai auzit soneria, te-ai dus să deschizi, nu era Victor, el avea cheie și îți spusese că vine mai târziu, se oprea la o bere cu Mihai, pe care tocmai îl părăsise marea lui iubire și trebuia să se dea și el în spectacol puțin, să-și plângă și să i se plângă de milă, cum naiba să i se dea papucii unui minunat ca el?, dacă ar fi făcut-o el ar fi fost altceva, cu totul și cu totul altceva, dar așa…

Era doamna Dana, mama Ninei, cea mai bună prietenă a ta. Cea mai bună prietenă? Da. E greu să pui astfel de etichete, să consideri pe cineva mai bun decât pe altul sau cel mai bun sau foarte bun, mai ales că relația asta a voastră de prietenie scârțâise uneori. Numai că, într-un fel sau altul, după o ceartă, uneori cu scântei, vă regăseați, vă știați de prea multă vreme, din studenție, reușeați să vă acceptați defectele și să mergeți mai departe. Îți era al naibii de dor de ea, se măritase cam repede cu George, la câteva luni după ce îl cunoscuse, și plecaseră în Spania să fie fericiți.

Cu doamna Dana te mai întâlneai prin cartier, o plimba pe Pați, cățelușa aia neagră cu blana numai inele, cu care își împărțea singurătatea. Cu ea era și atunci, la ușa ta. Fuseserăți în urmă cu trei săptămâni la o bancă, îi trimisese Nina niște bani și nu știa cum să îi scoată, oricum mai treceai pe la ea când aveai timp, măcar să beți o cafea.

I-ai zis să intre, părea supărată, Pisi era deja pe masă, ai luat peștele și l-ai băgat în frigider, ai privit-o mai atent cum stătea în dreptul ușii de la bucătărie, cu Pați lângă ea, lătrând la Pisi a ta, care s-a refugiat pe frigider, aproape că plângea. I-ai zis să se așeze, ai luat și celelalte cumpărături de pe masă, ai întrebat-o dacă vrea o cafea, deși era târziu pentru cafea, a zis că nu, că nu o să mai doarmă la noapte, dar oricum de o săptămână nu mai dormea și nu mai știa ce să facă. Pați se așezase lângă ea, Pisi stătea cocoțată pe frigider, terminaseră cu scandalul. Atunci un ceai?, nici ceai, nu voia nimic, voia doar să vii la ea, așa, ca din întâmplare, fiindcă nu mai știa ce să facă, nu mai știa ce să facă, nu mai știa ce să facă. Nina era acasă de o săptămână, și nu știa cum să o scoată din starea aia, plângea întruna, nu voia să vadă pe nimeni, se despărțise. A tăcut la un moment dat, s-a așternut o liniște grea în bucătărie, nici Pați, nici Pisi nu scoteau un sunet, parcă simțeau că nu e momentul să latre sau să miorlăie. După un timp a început din nou să vorbească, poate tu o să reușești, știa că are și alte prietene, dar la ele îi era rușine să se ducă, nu le cunoștea prea bine, nu putea, nu știa ce să facă să o scoată din starea aia, poate tu, și nu știa cât ar înțelege, știai și tu cum sunt oamenii, te judecă fără să te cunoască sau, chiar dacă te cunosc, atunci când ești la pământ, nu numai că nu te ajută, ci îți dau în cap sau îți plâng de milă, că vezi, Doamne, ce superiori sunt ei etc. etc. Nu te-ar ruga nici pe tine, că te ruga, dar nu știa ce să mai facă, ea, mamă, nu știa cum să își ajute copilul. Vii? Nu acum, că le ai și tu pe ale tale, dar mâine poate, când te întorci de la serviciu, sau sâmbătă sau duminică, poate cu tine o să vorbească… Poate ce nu putea ea puteai tu. Dar să nu spui, promite-i că nu o să îi spui că ea te chemase, că ea îți spusese, că ea…

Te-ai dus. Și nu ai spus nimic. Te-ai ținut de cuvânt. Atunci.

Fiindcă i-ai spus mulți ani mai târziu Ninei, când venise în țară, se recăsătorise între timp, locuia tot în Spania,venise în țară pentru o intervenție chirurgicală, nu foarte complicată, dar nici ușoară, când ai vizitat-o la spital, înainte de operație, era probabil speriată de ce urma să se întâmple, vorbea mult, râdea forțat, încercând să-și ascundă tensiunea, neliniștea, era singură, atunci, acolo, doamna Dana murise, soțul ei nu venise, ea îi interzisese să vină, că nu era așa grav etc. etc., dar o înnebunea cu telefoanele și îngrijorarea, și chiar nu era atât de grav, mai complicată era recuperarea, nici tu nu trebuia să te duci, să îți dai programul peste cap.

I-ai spus povestea aia atunci, ca să o liniștești cumva, mama ei te rugase, renunțând la orgoliul ei de mamă, să fii lângă ea, să fii un umăr pe care să poată plânge, dacă are chef să plângă… Te-a întrebat înfiorată de ce nu îi ziseseși nimic până atunci, i-ai spus că îi promiseseși că nu o să sufli un cuvânt despre, atunci, demult, în bucătăria ta, având ca martore o pisică leșinată după pește și o cățelușă neagră și creață, dar poate că unele lucruri trebuie spuse uneori, poate, poate că amintirea cuiva drag face mai suportabil un prezent neliniștitor, poate…

Salba de aur

Florentina Ionescu

Acum mulți ani, îmi spuneam că voiam să mă mărit cu Gogu Pascu, cârciumarul din satul vecin. De ce nu m-aș fi gândit la asta, de vreme ce tata mă făcea, prin tot felul de insinuări, să-mi doresc și mai mult măritișul? Iar Gogu Pascu nu era deloc de lepădat. Știam cel puțin cinci fete care ar fi fost în stare să meargă în miez de noapte la Floarea Gioaga și să-și dea și ultimii bani, doar-doar o să le ia Gogu de nevastă, după câteva farmece puse la cale de femeia de care toți se fereau. De fapt, îmi dau seama că, an după an, am sperat și am tot visat ca tata să mă mărite cu Gogu Pascu, deși mama, la început, dădea semne că nu ar fi de acord cu alegerea tatei. Ea nu voia să mă dea pe mâna cârciumarului „cu pantalonii încă rupți în cur”, cum îi spunea, fără să fie adevărat. Ăla nu face decât să toarne băutură în paharele bețivilor care se pișă pe gardul bisericii, zicea mama. Totuși, mă întrebam și eu ce ar putea să facă Gogu Pascu cu o femeie ca mine, fiica mai mare a celui mai înstărit bărbat din Cucuruzu, nu foarte frumoasă, nici vorbăreață? Și nu îmi plăcea nici cartea, chiar dacă tata avea suficienți bani cât să țină în școli toți copiii din sat și să cumpere toate cărțile de pe rafturile bibliotecii învățătorului meu. Dacă o rugam pe mama să-mi împletească părul în spic, cât încă era ud, și să-l despletească a doua zi, să mă dea cu tăciune pe la sprâncene și să le arcuiască, eram o fărâmă mai frumoasă. Dar tot nu credeam că aș fi putut să-l fac pe Gogu Pascu să își piardă mințile odată ce va da ochii cu mine și îmi va vedea părul lung și ondulat, spălat cu rădăcină de iarbă mare, așa cum mă învățase mamaie. Îmi spuneam, mai ales în nopțile de vară, după horele din sat de la care nu lipsea nici el, că-mi place cum se îmbracă Gogu Pascu, începând cu cămașa lui albă, apretată, veșnic curată; și vedeam cât de bine se simte în hainele lui, chiar dacă stătea toată ziua și toată noaptea la han, cât de curate rămâneau chiar și după ce căra butoaie cu vin și cu țuică; cât de puternice erau brațele lui potrivite ca să-și ridice viitoarea mireasă, pe mine, și să o treacă pragul casei, devenind astfel căminul lor. Mai important decât hainele curate pe care le purta Gogu în fiecare zi și decât brațele lui despărțind bețivii ce se luau la harță printre sticle și pahare sparte era faptul că, într-o zi, când venise la tata să înapoieze niște bani, mi-a spus: Tac-tu ți-a pus gând de măritiș, Ioană. Vrea să te iau eu de nevastă.

Poate că simțisem ceva în felul în care se purtase tata cu mine în ultimele luni, dar n-am băgat de seamă că se gândea tot mai serios să mă mărite atât de repede. Nu e vorba că nu m-aș fi bucurat. Când chipul pe care ți l-a dat Dumnezeu la naștere arată ca al meu, nicio femeie întreagă la cap n-ar refuza să se mărite. Mai ales cu un bărbat ca Gogu Pascu. Ferească sfântul să fi rămas fată mare până la bătrânețe! Tata ne-a plătit chiar și un fotograf de la oraș. Îl arvunise cu câteva săptămâni înainte de nuntă, așa că singura mea amintire din acea zi este fotografia mare, înrămată, cu noi doi ținându-ne de braț. Peste rochia de mireasă, mama mă ajutase să-mi prind salba din sute de monede de aur, moștenită de la bunica. Arătam ca o femeie gata să-și înceapă viața alături de bărbatul ei cu căutătura aspră. Totuși, Gogu avea suflet bun. I-a zis tatei că nu trebuie să-mi dea zestre mare. O să aibă el grijă să-mi cumpere tot ce-mi trebuie. Începuse să facă bani și mai mulți de pe urma cârciumii din sat, mai ales de când ridicase și câteva camere alături și un grajd acoperit, așa că cine venea la el să bea putea să rămână peste noapte la han.

Când mi s-a născut ideea să mă mărit cu Gogu Pascu, nu îmi imaginam că mama va suferi atât de mult din pricina salbei de aur. Ioana, să n-o vinzi, fata mea, să ții aurul bine, că vin vremuri grele. Acum, tu nu trebuie să te gândești la asta, mi-a zis mama cu lacrimile șiroindu-i. A atins salba pentru ultima dată, mi-a aranjat o șuviță sub voalul alb cu floricele și m-a lăsat în fața oglinzii. Îmi imaginam, în ziua în care m-am cununat cu Gogu la biserica din Naipu, că alături de el nu voi cunoaște greutățile vieții, nici lipsa banilor ori a pâinii de pe masa fetelor noastre; nici că voi fi nevoită să le spoiesc cu cenușă pe față, să le îmbrac în straie bărbătești ori să le ascund zile în șir în podul casei, de teama soldaților ruși veniți de departe. Cât despre ce aș fi făcut în viața de femeie măritată cu salba de aur primită de la părinți, spun cu mâna pe inimă că nu mi-aș fi imaginat nicicând că bănuții înșirați vor sta ani la rând ascunși într-o gaură, în perete, nu departe de soba ce ne încălzea în nopțile geroase și în toate acele nopți când îi spălam lui Gogu rănile, ca să nu se infecteze, și-l imploram să dea partidului tot, ca să ne lase să ne vedem de viață și să putem să ne creștem fetele mari. Credeam că plâng pentru el, pentru rănile lui, pentru sângele ce-i șiroia din tâmplă, pentru ochiul umflat cu care nu a văzut o lună întreagă, pentru temerile lui care nu-l lăsau noaptea să doarmă, pentru oamenii din satul lui care veneau zilnic la cârciumă ori la han, ca să-l convingă cât de bine i-ar fi să își dea vitele din bătătură și caii, să dea pământurile, să dea tot ce-i prisosește și să nu se mai fălească atât că are mai mult decât au alții din sat. Dar probabil că plângeam pentru mine și pentru fetele noastre, dezamăgită că nu m-a făcut mama bărbat. Scârbită de lumea asta care se schimba prea repede pentru ca eu să țin pasul cu ea. Dincolo de toate, mă înverșunam să țin ascunse salba de aur și fotografia noastră de nuntă.

Oameni din Marais (1)

Claudine. Rue Saint-Antoine

Dana Banu

În Place de la Bastille doi porumbei se plimbă pe treptele Operei. Pe ecranul uriaș de deasupra intrării, o balerină face un salt spectaculos. Nu i se vede capul. Doar picioarele albe și musculoase. Ca de culturistă. Din cauza mușchilor prea vizibili pare aproape dizgrațioasă.

Pe stradă, pe lângă Claudine, trec trei geci roșii. Claudine e îmbrăcată și ea într-un palton roșu. Foarte mulți oameni prin Paris se îmbracă în roșu. Mulți oameni în vârstă. Bărbați cu pantaloni roșii sau eșarfe roșii care le dau un aer tare plăcut. Mulți dintre cei foarte tineri se îmbracă în ținute all black. De aceea par deseori foarte eleganți.

Claudine merge mai departe. Porumbeii privesc după ea batjocoritori. Se întoarce brusc și se încruntă la ei. Porumbeii se fac că nu o bagă în seamă.

Claudine ajunge în intersecție. Mașini argintii, un moped turcoaz, o fetiță cu o păpușă mare cât ea.

Pe rue Saint Antoine copacii stau fiecare în pătrățelul lui de pământ, înconjurat de asfalt. Unii copaci sunt mari. De aceea pătrățica pare minusculă.

Par că se sufocă amenințați de asfaltul care ai spune că se întinde tot mai mult, pe zi ce trece, și cucerește teritoriul pământului reavăn. Claudine se gândește că poate mâine, când vei trece pe aici, nu va mai găsi copacii. Asfaltul îi va ataca și îi va face să dispară cu totul. Claudine e obosită și destul de nervoasă din cauza asta. Eliberează copacii de pe marginea trotuarului cu un gest scurt și simplu. Îi transformă într-o uriașă pădure de mesteceni. Cel mai mult îi plac pădurile de mesteceni.

Își ridică gulerul paltonului roșu, apoi trece mai departe.

Ajunge la vitrina ei cu pantofi vintage. Botine cu șireturi de mătase, pantofi cu baretă. Deseori când trece pe lângă micul butic, stă lipită cu nasul de vitrină și își imaginează cum ar lua toată încălțămintea acasă și ar purta-o prin oglindă.

De când a plecat Cédric, după-amiaza, când se întoarce de la job, și-a făcut obiceiul să se îmbrace frumos, extravagant. Așa cum i-ar fi plăcut lui. Apoi se uită la ea în oglindă. Se plimbă prin camere, prin bucătărie, urcă la etaj, coboară în curtea interioară. Acolo o salută pe doamna Mimi Portăreasa. Nu o cheamă Mimi de fapt. I-a pus numele ăsta când a cunoscut-o. Vorbea cu un turist american sau englez, ăla îi spusese ceva, iar femeia se enervase și voia să îl dea afară din curte, împingându-l cu coada unei mături uriașe.

În timp ce îl îmbrâncea pe grăsunul blond, cu pantaloni trei sferturi și aparat foto agățat de gât, femeia îi tot striga „Mi! Mi! Mi!”. Probabil „me” însemnând pentru ea ceva foarte important și, oricum, după cum i-a spus mai târziu, era singurul cuvânt pe care îl știa în engleză. Bineînțeles că știa ce înseamnă! Voia să spună de fapt că ea e marele boss acolo și că nu dă voie în curte turiștilor. Și astfel bătrânei portărese i-a rămas numele „Doamna Mimi”.

Sneakerșii roz ai unui bărbat cu o sacoșă în mâini îi zâmbesc cu subînțeles, schimbându-și direcția înspre ea. Sunt murdari. Claudine strâmbă din nas. Nu îi place bărbatul. Are acei ochi mici și plini de șiretenie ai celor nu prea citiți, dar mereu cu ceva de spus. Claudine își mișcă vârful nasului spre partea cealaltă a străzii. Sneakerșii rămân oftând murdari și roz.

Momentele ei fericite sunt când iese de la muncă și trece pe strada Saint-Antoine încet, spre casă. O casă din care Cédric a plecat. Va veni o primăvară fără el. Nu e obișnuită.

După ce au dat bacul împreună și s-au înscris la aceeași facultate și au terminat facultatea și s-au angajat și și-au găsit o chirie împreună, acum, el a plecat. Îți ia două secunde să spui în gând o viață de om. Ani de zile comprimați într-un gând rece, stupid, fără valoare.

Trece pe lângă băcănia și trattoria „Sicilie & co”. Anii ei din viitor îi par un borcan cu sardele. O farfurie cu brânzeturi. Niște anșoa amară și prea sărată. Niște spaghete scârboase atârnând precum niște viermi uriași. Întoarce capul. Merge înainte.

Ajunge la poarta roșie a școlii particulare catolice Francs Bourgeois. Școala lor. A ei și a lui Cédric. Cea mai roșie poartă din lume! Nu o mai interesează ce e dincolo de ea. Acum îi place doar poarta și atât. Așa cum nici lui Cédric nu i-a mai plăcut de ea, și a plecat.

Se oprește să ia niște portocale pentru acasă. Cumpără și o cutie cu căpșuni. Nu îi plac, dar vine primăvara. Le va pune în fructiera din bucătărie. Lumina va cădea peste căpșuni și se va face primăvară și în casa ei.

Un grup de fete râzând tare și ocupând tot trotuarul. Doi bătrâni cu niște sandvișuri în mâini. Ajunge lângă micul fast food grecesc. Își cumpără niște souvlaki. Souvlaki și portocale. Kalimera!/ Bună ziua! Kalispera!/ Bună seara. Atât știe în greacă. Le-a învățat de la grecul de taică-su, care a părăsit-o pe maică-sa pentru una de 20 de ani când ea avea vreo 10. Acum a părăsit-o și Cédric. Nu-i nimic. Va uita. Așa cum l-a uitat și pe taică-su. Și-a adus aminte de el acum, pentru că și-a cumpărat souvlaki. Aruncă pachetul cu mâncare într-un coș de gunoi.

Va mânca doar căpșuni. Căpșuni de seră. Uriașe. Cu gust de cauciuc. Căpșuni care îi vor aduce primăvara în casă. Va mânca toată primăvara asta și va scuipa cu boltă cozile căpșunilor. Portocalele i le va da Doamnei Mimi. Micului ei Tintin – bișonul pitic și grăsun – îi plac la nebunie portocalele. Și pantalonii roșii ai trecătorilor. Cum vede un pantalon roșu, cum se repede, ca un taur în miniatură, să îl sfârtece.

Se oprește să ia o felie de papaya și una de pepene roșu. De după colț apare Cédric. Are în mâini o sacoșă uriașă, verde, ușor transparentă, plină cu mâncare.

– Te-ai întors de tot?

– Da.

– Nu mai pleci?

– Nu mai plec!

Roaba fricii

Emilia Crosman

Noaptea, fără grabă, se plimbă pe drumuri, trosnind din toate încheieturile, roaba fricii. Ocazional, se mai oprește, apucă câte ceva, icnește și trece mai departe după ce plasează în poala ei metalică obiectele ridicate mai mult în scârbă decât din datorie. Scârbă, pentru că se târâie alene pe drum, ca o umbră condamnată a trecutului, de atât de mult timp încât nu mai face diferența între pielea de pe tălpi și glodul de pe drum. Scârbă, pentru că nu face asta din plăcere, ci din neputință, nu are de ales. Scârbă, pentru că se împacă greu cu gemetele, urletele, șuierăturile și toate necurățiile care ies din gâtlejul duhurilor ce scuipă sânge și aruncă cu murdărie sau zgârie cu ghearele lor de păsări răpitoare învelișurile, mai moi sau mai tari, ale obiectelor care le încătușează, obiecte pe care e obligată să le atingă mereu chiar dacă-i vine să debordeze. Încă o noapte, încă o povară… a câta oară? Nici ea nu mai știe. Face asta pentru că oricum nu se pricepe să facă altceva.Este prea bătrână pentru o reconversie profesională, își spune cu amărăciune de câte ori îi alunecă ochii pe dâra fină de lumină glacială a lunii care o îmboldește, ocazional, să creadă că mai este speranță chiar și pentru cineva ca ea, atât de nevrednică încât nu merită nici măcar titlul de toroapă. Există și nu încearcă să facă nimic mai mult decât ce i s-a cerut să facă de la bun început. Nici măcar nu-și pusese întrebări atunci când a primit generoasa ofertă (mare prostie, tinerețe fără minte: cine îți mai dă ceva, pe lumea asta, fără a cere măcar un lucru mic la schimb?). Totul era simplu: te apleci-apuci, te ridici- arunci și repeți operațiunea până nu mai ai nimic de adunat de pe drum. Cu timpul și-a dat seama că s-a înhămat la o muncă sisifică pentru că, oricât de mult ar fi strâns într-o noapte, în următoarea drumul era plin de tot atâtea mizerii. Dezgustătoare afacere! Odată ce ți-ai vândut sufletul fricii, nici mâncarea nu mai are gust și stomacul îți este sugrumat de lanțuri de fier care te lasă fără respirație. Îți intră frigul în oase (de-ți clănțăne dinții-n gură chiar dacă e caniculă), transpiri abundent și stropii reci de sudoare ți se preling paralizant pe trup, ca niște șerpi care-și încolăcesc prada înainte s-o înghită, iar părul, ușor albit, se ridică electrizat până la cer, părând că vrea să se agațe de ceva, într-o încercare disperată de a găsi ajutor. Mai mult, frica miroase greu. Miroase a moarte și a descompunere. Of! Ce frumos ar fi să cutezi a spune: Doamne, scapă-mă! și să scapi…