M-a frapat în „Adela” tensiunea dintre sentințele continue despre „femei” și laitmotivul că Adela este, totuși, unică. M-a frapat și m-a înduioșat totodată. N-avem cum să-i cerem lui Ibrăileanu să aibă viziunea pe care nici mulți dintre noi încă n-o au. Eu cel puțin văd în tot romanul surpriza unui bărbat care a fost învățat să „știe” cum sînt femeile și care este uimit neîncetat de unicitatea uneia dintre ele.
Fără să mă îndoiesc de analiza foarte pertinentă a lui Nicolae Manolescu din „Arca lui Noe”, mi se pare totuși că Adela și Codrescu nu rămîn împreună și din cauza acestui fapt. Sigur, Codrescu este comod, nu-i place trial and error-ul dragostei, și mai și profită de pe urma eroticii sale fierbinți și tulburi. Dar cine să nu-și dorească o viață întreagă cu ființa pe care o iubește? Dar cine să-și învingă comoditatea intelectuală? Vedem în fiecare zi cum oameni care nu se iubesc deja rămîn împreună doar pentru că nu pot învinge viziunea și mai ales mentalitatea lor și a celor din jur cu care se identifică. A vorbi despre dragoste nu e încă dragostea toată.
Nu vreau să spun că eu știu ce e dragostea toată. Doar că sînt destul de sigur că trebuie să fii destul de tulburat cînd un individ iese din specie. Nici nu crezi poate că iubești o femeie „adevărată” dacă nu se comportă întocmai. Și azi sînt reguli destul de rigide privitor la femei – ce să fi fost acum o sută de ani!
Și nu e nici o diferență, aici, între un țăran, un conțopist și un intelectual. Citindu-l pe Turgheniev, poți fi tot atît de încurcat în fața faptelor vieții decît necitind pe nimeni. Asta e frumusețea vieții, și tot asta cred că e provocarea ei.
Scrie un comentariu