Deși filosofi reputați neagă acest adevăr, lectura constituie (pînă și ea, mai ales ea) o experiență, chiar dacă este așezată de ilustrul Gore Pirgu, viitorul ministru plenipotențiar, în opoziție cu „știința vieții”, știință care nu s-ar găsi în tomurile mucegăite din Biblioteca Academiei, ci doar în tripoul „adevăraților Arnoteni”. Într-un sens, are dreptate.
Nici o descriere poetică nu poate înlocui, la propriu, mireasma unei flori, gustul unui sărut, glaucul unor ochi (sau al lagunelor venețiene), viața. În alt sens, greșește. Lectura ne multiplică trăirile, le rafinează, ne oferă modele de frumos, trezește emoțiile uitate, creează afecte noi, ierarhii noi, ceremonii erotice noi și ne dă nume pentru a le identifica, un lexic pentru a numi nuanțele cele mai fine ale unei trăiri. Fără Ars amatoria a lui Ovidiu, fără poemele trubadurilor, fără sărmanul prinț de Blaye, Jaufré Rudel, care s-a stins în brațele contesei Hodierna de Tripoli, în momentul cel mai nepotrivit, cînd ajunsese la țel, am ști mult mai puțin despre dragoste. Măcar pentru asta se cade a fi recunoscători poeților. Negreșit, iubirea (ori măcar ritualurile ei) reprezintă o invenție livrescă.
Mi se va spune că iubirea este un afect care se trăieşte și nu se comentează. Se asumă, nu se proclamă urbi et orbi. Se pătimeşte, nu se recită. Așadar, este o experiență, nu un discurs. Cînd este năpraznică (adică aproape întotdeauna la tinereţe, la maturitate și la bătrînețe), iubirea nu are nevoie de compuneri într-un limbaj ales, „figurat”. Nu are nevoie de Eminescu sau de Bacovia. Nu-i pasă de Brumaru. Rămîne discretă, sibilinică, taciturnă, laconică. Aşa o fi.
Dar omul vrea mai mult: vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore şi comparaţii. Şi mai e ceva. Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire. Fireşte, e imposibil să pricepi „ce e amorul” – preferabil este să-l trăieşti plenar – şi, orice am face, sensul şi esenţa anumitor experienţe ne scapă. Eu cred, însă, şi altceva. Şi anume că, fără un limbaj adecvat, trăirea cu pricina este tulbure şi precară, ca somnul şi reveriile unui opioman. În lipsa cuvîntului adecvat, a cuvîntului „ce exprimă adevărul”, iubirea nu se iveşte. Nu poţi percepe lucrurile/culorile fără să dispui de un vocabular care să le numească, fie şi aproximativ. Psihologii știu bine acest plicticos truism.
Mai întîi a fost cuvîntul (e vorba chiar de latinescul „amor”), şi abia apoi trubadurii din Provenţa (ori alţi poeţi la fel de caraghioşi) au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvîntul nimerit provoacă și susține realitatea sufletească. Trăirile înfloresc tocmai din aceste smerite cuvinte adunate într-un poem ocazional de către un poet famelic.
În imagine: anluminură medievală care ilustrează l’amour courtois.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu