Golul cel bun. Despre scris și bucurie

Sunt extraordinar de fericită când scriu. Sunt vie când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă. Sunt fericită în povestea pe care o rostogolesc permanent, de când e numai un sâmbure ivit din nimic și până pun carne zemoasă pe ea.

Când ies epuizată din cameră și mă sprijin de peretele din hol zicând că am mai scris un capitol, sunt fericită și vie, chiar dacă îmi tremură picioarele de efort și am o dâră de umezeală pe spinare, ca după o alergare de câțiva kilometri. N-am tot timpul din lume la îndemână, trebuie să mă trezesc dimineața la 5 sau la 6, înainte să dea viața năvală. Scriu înainte de toate pentru bucuria asta, pentru surpriza detaliilor care apar pe parcurs, deși știu drumul în mare. Scriu întotdeauna ca să ajung la finalul poveștii, pe care-l cunosc, care-mi este motor – o imagine pasageră, ca o pasăre zărită în zbor, o revelație, o demonstrație, la care am nevoie să ajung. De imaginea asta mă apropii încântată cu fiecare paragraf și capitol, fiind eu însămi fiecare personaj, trăind eu însămi fiecare situație – imaginația imaginează, nu există bogăție mai mare și mai inepuizabilă ca asta, când se vor termina toate resursele lumii noi încă ne vom mai putea imagina, și astfel avea, tot ceea ce am pierdut sau n-am avut niciodată.

Publicarea este cădere din ram, uscăciune și spaimă. Ce poate să aibă de-a face restul lumii cu bucuria asta a mea, cu povestea asta a mea? Ești nebun dacă nu te întrebi asta măcar preț de câteva clipe. Dacă nu te îndoiești. Dacă nu te sperii. Dacă nu te oprești să te miri. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat și nu vreau să mă împac niciodată. Scrisul e cântat din tot sufletul în culise; publicarea cărții e dăruire – da, dar prezența ta la lansări și evenimente pare întotdeauna atât de ridicolă și inutilă, încât te miri că nu se fac petiții care să solicite interzicerea prezenței autorului în carne și oase, fie pentru protecția lui, fie a spectatorilor, pentru păstrarea unei minunate iluzii. Când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă, sunt minte cu ochi și mâini, nu gură care vorbește, nu piele care se înroșește, nu haină scoasă din dulap, nu pantof, of.

Sunt cărți scrise din gol și cărți scrise din plin, cărți scrise din prea multă fericire și cărți scrise din disperare, însă scrisul, el în sine, este mereu viață cu intensitate sporită, e viață hrănită cu esență de viață. Pentru a trăi acolo, trebuie să faci cumva să te decupezi de dincoace. Să dai deoparte, să renunți, să spui nu, să te izolezi cu bucurie, cu poftă, cu o îndârjire înrudită cu demența. Cred că diferența dintre oamenii care scriu și cei care nu scriu nu ține atât de talent, cât de disponibilitatea și capacitatea de-a renunța la fel și fel de obiceiuri care ne încarcă viețile, bune, rele, balast care ne mănâncă timp și atenție.

De ce ai nevoie pentru a începe o carte? m-a întrebat cineva. E vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste aduce ideea poveștii, apoi schema ei precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care pe mine mă atrage irezistibil, precum lumina fluturii nopții.

Dar golul acela e un gol căutat, un gol provocat, un gol pentru care te lupți. Aici se dă bătălia. Să faci curățenie. E un exercițiu care trebuie practicat zilnic, de îndepărtare nu doar față de o realitate tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine (știrile, zbieretele din spațiul public), dar adesea chiar și de tot ce este mai frumos și mai prețios în viețile noastre. În esență, ca să scrii trebuie să te îndepărtezi temporar chiar de viața ta și de tine. Ăsta-i sacrificiul pe care nu mulți sunt dispuși să și-l ofere.

Foto: VDN