Mai am o singură durere

„De departe cel mai reușit personaj al lui Mateiu” – citesc la un critic pe care îl respect de mult. Această afirmație mi se pare, însă, de genul celor pe care le spunem cînd vedem un actor în rolul unui om „altfel”. Ce bun e Dustin Hoffman în Rain Man sau Daniel Day Lewis în cel despre pictorul cu handicap. Deși în Zbor deasupra unui cuib de cuci, cei mai buni mi se par Louise Fletcher și Jack Nicholson, adică cei mai puțini nebuni din punct de vedere clinic, cel puțin.

Am scris un eseu psihologizant despre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul, în care, de bună seamă, am scris și despre Pirgu, dar nici atunci n-am crezut ce scrie prietenul meu virtual. Nu pot uita cafeaua pe care-o soarbe Pașadia, nici melancolia lui, nici snoberia lui și nici moartea lui cauzată de frumoasa perversitate a Rașelicăi Nachmansohn. De ce ar fi mai puțin reușit acest protagonist furtunos în interior, de ce ar fi mai șters decît cel furtunos în exterior? Scriitorul, ca și romanul, nu e singur: există, respiră doar prin vulgaritatea, melancolia, perversitatea, snoberia noastră.

Așa că m-am hotărît să scot niște scrisori din plicul lui Pașadia. Sunt melancolic, am snoberiile și perversiunile mele, sorb din cafeaua ascuțită a minții și sunt, deseori, un singuratic ahtiat de lume. Așa că n-am cum să stric cheful altor singuratici boemi, nici al mîrlanilor cu diplomă. Te rățoiești la mine, Pirgule? Ia mai caută o borțoasă și fii pe pace: lumea asta este frumoasă și exasperantă și fără tine.