„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (XXIII)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a douăzeci și treia parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

26

Pleavă. Creaţie neterminată, nereuşită. Un hibrid. O figură omenească cu defecte. Vorba lui era o rostogolire bolovănoasă peste buze şi, pentru majoritatea oamenilor, era o bolboroseală de neînţeles. Nu cunoştea nici anii, nici zilele, abia putea distinge între ieri, azi, mâine. Nu ştia citi, scrie, nici dreapta ori stânga nu existau pentru el, nici bun nici rău. Adunase toate insignele posibile apoi şi le atârnase pe piept. De la sărbătorile naţionale, acţiuni de iarnă de ajutorare, mici steguleţe din aluminiu, însemne ale subofiţerilor. Se decora precum un feldmareşal, colorat cu şnururi şi metal. Un uşor clinchet îl însoţea mereu. Trăia în propriul său vis şi ştia să cânte. Sunete, şiruri de sunete se rostogoleau de pe buzele sale, peste mataua lungă până la pământ, departe în seară. Ernst cânta doar seara. Ernst cânta întotdeauna în acelaşi loc, lângă aceeaşi margine de pădure, pe aceeaşi bancă. Ernst cânta atunci când îl apuca. Uneori treceau lungi săptămâni ori luni ca interval. Cânta când era vreme frumoasă ori umedă, cânta şi când îi era frig ori era răcit.

Drapelul se afla într-o cupă împădurită, pe vârful unui popic rotund cu şuviţe roşietice din crengi de brad. Pe înălţimea sa cu forme stâncoase fusese aşezat, cu pompă, un steag din tablă. Altădată dungat cu roşu-alb-albastru, acum mai mult maroniu din cauza ruginei ce-l cuprinse, scârţâia şi gemea în bătaia vântului puternic. Se zice că era din timpul francezilor, un omagiu adus lui Napoleon. Acolo, sus, se căţăra Ernst, împreună cu amurgul, şi cânta.

Greu de spus de ce mă afectau atât de mult sunetele acelea şi-mi produceau frisoane pe şira spinării. Frisoane, trimise dintr-alte timpuri. Aspru, colţuroase, ascuţite, violente, impetuoase şi iarăşi neajutorate, firave şi nesigure, se năşteau sunetele ca nişte chemări arhaice trimise naturii. Era ca şi cum tufişuri de ilice şi de ienupăr s-ar fi întors spre el iar trunchiurile de brad şi-ar fi desfăcut coaja, arătându-şi oasele albe şi subţiri. Era ca şi cum toată alcătuirea de rădăcini ar fi fredonat împreună. Şi oamenii aflaţi jos, departe, în mici cătune, ascultau. Ziceau, ah, e doar Ernst, şi totuşi se minunau. Ştiau că ceva se întâmplă, ceva atât de deosebit ca o cometă, ca o piatră plutitoare ori ca o voce care se iveşte dintr-o carte de mult uitată.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)

Photo by Partha Narasimhan on Unsplash