După incident, tatăl, Nicolae, nu s-a mai întors la vechiul loc de muncă. A schimbat toxicitatea halelor de la „Chimica” cu aerul tare al naturii de care au parte pădurarii. Primul și al treilea dintre băieți au urmat aceeași cale, intrând în brigada silvică a Ocolului, iar cel mai mic, Ion, a ridicat miza, luând în cătare pentru mai târziu golurile alpine ale Bucegilor. Doar cel de-al doilea s-a hotărât pentru altceva, preferând ocupația de bucătar.
Ce înseamnă că Ion viza locurile mai înalte ale Bucegilor? Un plan pentru anii tinereții? Aventura? Sau mai degrabă evadarea? Da, evadarea. Dar de unde să evadeze? De acasă? Nu devenise casa, cu familia ce-o umplea, paradisul regăsit, odată cu învierea tatălui? Ba da, însă, la cei trei ani ai săi, câți avea atunci, Ion nu putea metaboliza ceva la care nu luase parte în mod conștient.
– Ce reacție ai avut? Te-ai speriat când l-ai văzut, știindu-l mort?
– Păi ce reacție să ai la trei ani? Ceilalți mi-au povestit cum a fost.
Întrebarea îi fusese pusă de Dorin. Fiind preot, relatarea îi apăruse în suportul narativ al evangheliei învierii. E adevărat că acolo era vorba de mult mai mult. Iar cel înviat era fiul, nu tatăl. Totuși, ceva oarecum asemănător se petrecuse aievea și putuse stârni oarecare interes în jur.
Pe de altă parte, aventura. Evadarea. Tolstoiana fugă din rai.
Copilul Ion, fără să fi avut parte de proba recuperării normalității datorate reîntregirii familiei, simțea mai acut decât ceilalți provizoratul stării în care se afla. Știa că va veni vremea când va trebui să-și facă un rost al lui. Vedea cum trec anii iar frații, toți mai mari ca el, își vor lua pe rând zborul din cuib și îl vor lăsa cu grija pentru părinți. Gândea uneori că provizoratul ăsta s-ar putea prelungi devenind cu timpul propria lui viață. Oare va prelua, ca ultim născut, atât casa și curtea cât și datoria de a fi suportul părinților la bătrânețe? Se îngrijora de insuficienta întremare a tatălui, de reziduurile ca niște granule rămase în plămânii lui afectați, după cum spuneau medicii. Cum se va putea descurca? Va fi la înălțime? La înălțime, nu ca pricepere sau determinare, ci ca răbdare.
Spera la alte înălțimi. Îi mijise gândul unei cabane care să fie a lui. Acolo, undeva sus. Când începuse să colinde munții și să poposească pe la cabanele mai apropiate, luându-le la rând, își creionase o ierarhie a preferințelor pentru una sau alta. Lua aminte la construcție, la accesul mai ușor sau mai dificil până acolo, la peisaj, la climatul interior susținut de turiști, la servicii, sau la temperamentul cabanierilor. Dar mai ales, peste tot adulmeca o anumită stare de detașare, o transpunere a timpului în ritm diferit față de cel din vale.
Era mult de muncă, se cerea mult efort, mijloacele, cam peste tot, se dovedeau insuficiente, provocările apărute trebuind depășite cu sforțări suplimentare. Cu toate astea, persista acea detașare ivită de nicăieri și de peste tot. Un aer de libertate înconjura fiecare cabană vizitată. Acolo se simțea ca acasă, iar acasă se însuflețea de dorul după liniștea de acolo. Niciun reproș sau vreun chiot barbar și grobian la adresa asperităților montane, rareori emis de câte un năimit, nu-i smintea plăcerea cu care savura timpul lent și pașnic pe care îl regăsea de fiecare dată.
Până a se ajunge la asumarea obiceiului împământenit, respectat îndeobște ca datorie, ca cel mai mic dintre frați să fie moștenitor și ostenitor la casa părintească, unul din frați va face pasul decisiv și, însurat, își va aduce consoarta acasă. Nu se punea problema rămânerii cuplului în micul spațiu al casei bătrânești, alături de toți ceilalți. Singura opțiune mulțumitoare a tinerilor luați rămânea aceea de a-și construi propria casă peste curte. Astfel, degrevat de vechea rânduială care cerea mezinului, în schimbul rămânerii în casa părinților, să se ocupe de îngrijirea acestora la bătrânețe, Ion putea rămâne mai departe fidel dorinței sale.
De fapt, multe din rânduieli nu-și mai găseau rostul într-o localitate ce tindea nu numai către modernizare, datorată mai întâi industrializării și aportului de populație străină locului, iar mai apoi prin exod și dinamică economică post-industrială, ci și prin trecerea de la rural la urban. Mândri de specificul lor, trădând câteodată reflexe distincte în raport cu veneticii, râșnovenii intraseră ca toată lumea în epoca de după tradiție. Mai puțin omogeni, dar, în același timp, fără a se pierde cu totul într-un corp eterogen prin asimilări masive, oamenii vedeau cum vechiul făcea loc noului în detrimentul etosului conservat de generații.
Chiar și vatra, Dobricea, nu mai putea rămâne fidelă aerului patriarhal ce-i învăluise oarecând ființa colectivă. Localnicii de acolo, oarecum vitregiți de progresul instalat cu mai multă ușurință în celelalte zone, se adăugau peste zi cortegiului tehnic ce asigura ritmica modernizării. Doar dacă țineai să te întorci din drum, te trezeai cu trecutul în față. Puteai încerca cu destulă ușurință să descifrezi sursa comunității. Lăsai zgomotul afară, lăsai timpul iute al prezentului și te opreai să contempli.
Vechi imagini în sepia, aflate pe pereții caselor îmbătrânite, trimiteau nu numai la momentul declicului fotografic, ci lăsau să se întrevadă în profunzime straturi de istorie. Dacă priveai cu răbdare chipurile aspre ale bărbaților și ale femeilor din poze, straiele țărănești cu care se afișau spre eternizarea asta curioasă, locuințele fruste dar emanând personalitate arhitectonică, puteai lesne intui arhetipurile veșniciei lui Blaga. O astfel de fotografie te trimitea analitic cu gândul la oarecare palimpsest ce ascundea sub ultimul strat zorii umanității sătești.
Privindu-le, fotografiile nășteau nostalgii. Dorul după natură, după ocupații ancestrale, semăna cu un entuziasm cinematografic. Cine stătea în fața lor, aparținea însă altui timp din care se putea gusta cu măsură nostalgia plăcută a ireversibilului. Nu exersai decât o întoarcere memorialistică. Personaje din alte timpuri își jucaseră rolurile vieții așa cum le dictau vremurile. Erau vremuri apuse și de aceea nu exista riscul vreunei reveniri anacronice. Prezentul nu trebuia dezmințit, încercând sentimente de regret pentru un trecut idealizat. Orice astfel de încercare ar fi însemnat doar un recul.
Cu siguranță că trecerea tatălui de la uzina chimică la pădure a însemnat mai puțin în contul zilnic al familiei. De asemenea, efortul fizic mai susținut decât în depozitul de lângă hale, îi diminua din confort. Era oarecum altul decât cel care odinioară plecase din ogradă la uzină, în acel așezământ tehnic, cu atitudinea firească a omului contemporan cu timpul său.
Oportunitatea unui serviciu în industrie, acel servici pronunțat incomplet, atât de familiar cohortelor înregimentate și proletarizate, care să se potrivească idealurilor socialiste de emancipare, făcea ca lucrurile să-și aibă ordinea lor. O ordine, de data asta, sistematizată și mecanizată iar nu ancestrală. Veșnicia se pierduse o dată pentru totdeauna iar timpul, timpurile, îi luaseră locul. Nu credea mai nimeni în avântul revoluționar și nici nu era ceva de înțeles cu privire la întruparea spiritului în istorie. Istoria ca esență a acestui timp drămuit în segmente numite schimburi sau norme era munca pentru existența de zi cu zi. Mai târziu, când lucrurile vor lua altă turnură și siguranța zilei de mâine va fi înlocuită cu teama de schimbare, istoria aceasta meschină își va redefini menirea, făcând trecerea de la siguranță la luptă. De la palida siguranță a vieții egale cu ea însăși și cu a altora, la lupta pentru a fi mai bun decât ai fost ieri și a fi mai bun decât celălalt în numele supraviețuirii.
Revenirea în raza vechii ogrăzi, adică trecerea de la istorie la ancestral, a făcut ca tatăl familiei să ia drumul pădurii, urmat îndeaproape de toți copiii lui. Norma era dată de lumina zilei iar nu de sirena de la uzină. Tatăl muncea ca pădurar iar băieții îl ajutau și, ajutându-l, își găseau fericirea printre copaci, pe povârnișuri, pe pâraie, în grote și peșteri, pe toate acestea adunându-le în buchetul unei copilării libere.
Dintre toți, unul îndrăznea mai mult. Ion se gândea la o cabană a lui.
– Fă-ți mă o colibă, îl mai îndemnau din când în când frații, luându-i planurile în tărbacă.
– Lăsați-l, le răspundea tatăl. Degeaba faceți glume. Nu-l mai întărâtați atâta. Dacă asta vrea cu tot dinadinsul, foarte bine. Odată și-odată o să reușească.
Încurajat, Ion trecea la atac. Nu era mânat de vreo dorință revanșardă apărută în registrul iritabilității masculine. Nu era capabil de asta, după cum nici ceilalți nu erau. Flăcăii aceștia de aproape doi metri era blajini și batjocuroși. Făceau haz unul de altul până când armistițiul se pecetluia cu hohote generale.
– Voicule, la cât de înalt ești – Voicu întrecându-i aproape cu un cap pe ceilalți – ai ales bine să te faci bucătar și să te pui la adăpost, pentru că pe munte ai fi riscat să atragi toate trăsnetele.
– Și în zilele senine, prelua Nicușor ștafeta, din paratrăsnet te-ai fi transformat în releu și ai fi prins numai posturi străine. Așa, la bucătărie ai și tu șansa să mai pui ceva carne pe tine.
– Băi Nicușoare, răspundea Voicu, decât pirpiriu ca tine, mai bine deșirat ca mine.
Nicușor, cel mai în vârstă, era și cel mai scund dintre frați. De unul singur, la cei peste un metru și optzeci ai săi, părea înalt. Alături de ceilalți, însă, pierdea din alonja erectă și dobândea deîndată calificativul de pirpiriu al familiei.
În confruntările intestine, Nicușor era aliatul lui Ion. Perechile se formaseră pe afinități de pigment al capelurei. Doi șateni spre brunet, Nicușor și Ion, vs. doi șateni spre blond, Voicu și Ovidiu. Sau pe modelul catrenelor cu rimă îmbrățișată: ăl mai mare ca vârstă și ăl mai tânăr, vs. cei doi de la mijloc.
– Ioane, la cabană o să fii la cheremul turiștilor. Mai bine asculți de mătușa Iustina și te pregătești ca să devii popă. Ai avea mai mult timp liber. Ia gândește-te: când toată lumea pleacă la muncă, tu abia te întorci pe partea ailaltă în pat. Nu e mai bine așa, să mai lenevești lângă preoteasă, decât să te scoli înaintea tuturor ca să le pregătești mizamplasul?
– Eu popă? Tocmai tu o spui, Ovidiu? Păi ai uitat ce ascultător erai când tușa Iustina te punea să faci mătănii în locul ei?
Maica Iustina, care-și petrecea timpul când la mănăstire când la domiciliul ei de pe Dobrice, în casa aflată ceva mai la deal de a fraților, avea nevoie de sprijin susținut când venea sau când pleca. Trebuia ca cineva să-i care din bagaje și, cei mai potriviți erau cei patru nepoți ai ei. Apoi, odată cu ea, poposeau la casa de pe Dobrice și canoanele vieții călugărești. Cu rugăciunile se îndeletnicea probând înaintea cerului hărnicie și devoțiune. Așișderea cu postul, în pofida siluetei pufoase ce te ducea cu gândul la repaosuri prelungite și mai puțin la frugalități dietetice. Marea problemă, cauzată tocmai de gabarit, o constituia obligativitatea mătăniilor. Rugăciunile trebuiau însoțite de aceste flexiuni incomode. La mănăstire, în chilia ei dispunea de un sumar de instrumente auxiliare compus din scăunele, pernuțe, un mic tetrapod cu mânere pentru a se ridica mai ușor, etc. cu ajutorul cărora eluda asprimea mișcărilor. Acasă, departe de ochii iscoditori ai suratelor întru asceză, putea delega pe cineva mai tânăr și, obligatoriu, ascultător, spre a onora exercițiul ăsta devenit adevărată servitute. Îl prefera pentru asta pe Ovidiu, penultimul.
„Gealaților, nici unul nu sunteți așa de ascultători ca Ovidiu.” Pe Ion, mezinul, îl țintea cu gânduri și speranțe superioare. „Să fii preot ca să duci mai departe moștenirea asta venită de la unchii și mătușa care au ales călugăria. Preoția e peste călugărie. E nevoie aici de mai mult decât de simpla ascultare.”
– Mie nu mi-a propus călugăria ca ție, preoția, îi răspundea Ovidiu lui Ion.
– Ar fi fost culmea să facă vreo propunere care să excludă femeia. Ce, nu știa oare cu cine are de-a face?
– Ce vrei să spui, Ioane?
– Mă refer la noi toți. La câtă puternicie avem, asta ne-ar mai trebui, abstinența, oricăruia dintre noi. În ce mă privește, în afară de asta, numai de studiu și de gânduri și fapte pioase, până să-mi iau preoteasă, n-am eu chef.
– Totuși, dacă te-ar fi interesat propunerea ei, fără să mai iei în socoteală vreo preoteasă, te-ai fi putut popi și călugări. Nu ți-ar fi plăcut atunci să înlocuiești cabana cu schitul? Undeva cât mai pe munte. Îți dai seama ce de credincioase montaniarde ți-ar fi dat obolul ca să le spovedești? Fără grija preotesei, singur cu ele, acolo, ce mai strășnicii cuvioase ați mai fi săvârșit.
– Le-aș fi spovedit, cum să nu? După canoane curvioase.
– Cum ai zis?
– Cuvioase, cuvioase!
– Da, da. Ți-a scăpat un r printre celelalte litere.
O colibă în pădure, un schit pe munte? Ce e cu asta? O glumă? Da, o glumă proastă, gândea Ion. Dodiile cu care se gratulau frații puteau avea uneori gustul amar al derizoriului, mai ales când se glumea pe seama unor planuri ce atrăgeau investiri sufletești puternice ca hotărârea și încăpățânarea. Va veni cu siguranță și vremea lui și a realizării planurilor la care nu voia cu nici un chip să renunțe. Până atunci, trecând vremea jocurilor copilărești, prefera să taie și să care bușteni, să dea boii la crep pe făgașul obișnuit de lângă Bisericuța păgânilor, să se alăture Amicilor salvamont și să participe la acțiuni de marcare a traseelor sau de salvare a turiștilor rătăciți. Toate astea îi dădeau mult mai multă satisfacție decât simpla joacă în luminișul din Poiana roșie sau hălăduirea pe coclaurii deveniți familiari până hăt, dincolo de Postăvarul și Bucegi.
Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025
Scrie un comentariu