„Abisul” (II) de Marguerite Yourcenar

Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi „L’abîme” de Marguerite Yourcenar (capitol din romanul „L’Œuvre au Noir”, 1968). (Literomania)

Marguerite YOURCENAR

Abisul (II)

 

[…] Începea [Zenon, medicul-alchimist din Bruges, n.t.] să le vadă [efectele eliberării de pasiuni și instincte, dar și de idei filosofice: acedia precedând moartea fizică, întru înălțarea spiritului, n.t.]. Munca la dispensar nu-l istovea: niciodată mâna și ochiul nu-i fuseseră mai sigure. Flenduroșii așteptând răbdători în fiecare dimineață deschiderea azilului [Saint-Cosme, n.t.] erau îngrijiți cu tot atâta artă cât odinioară mai-marii lumii. Lipsa totală de ambiție ori de temeri îi îngăduia să-și aplice mai liber metodele, aproape întotdeauna cu rezultate satisfăcătoare: sârguința aceea absolută excludea până și mila. Constituția-i uscată și nervoasă din fire părea învârtoșată de apropierea bătrâneții; suferea mai puțin de frig; părea nesimțitor la gerul iernii și la vara cea jilavă; un reumatism căpătat în Polonia nu-l mai chinuia. Încetase să mai resimtă urmările unor friguri terțe [paludism acut, cu accese din trei în trei zile, n.t.] aduse din Orient. Mânca fără păs ceea ce unul din frații însărcinați de stareț cu azilul îi aducea de la trapeză, ori își alegea la han bucate din cele mai ieftine. Carnea, sângele, măruntaiele, tot ceea ce-a palpitat și trăit, îi repugnau în acea perioadă a vieții sale, și-l oțăra să digere agonii. De când tăiase el însuși beregata unui porc la un măcelar din Montpellier, ca să verifice dacă există ori ba vreo concomitență între pulsația arterei și sistola inimii, încetase de-a mai găsi util să folosească doi termeni diferiți pentru-a numi dobitocul tăiat și omul ucis, animalul care crapă și omul care moare. Preferințele sale alimentare erau acum pâinea, berea, terciurile care mai păstrează ceva din gustul frust al țărânii, verdețurile mustind de apă, fructele cele răcoritoare, subpământenele și savuroasele rădăcini. Hangiul și fratele bucătar se minunau de cumpătarea-i în toate cele, care li se părea dictată de pioșenie. Uneori, totuși, se silea să mănânce gânditor câte-o bucată de maț ori un căpețel de ficat sângerând, pentru a-și dovedi că repulsia îi izvora din spirit, iar nu din vreo toană a gustului. Echipamentul îi fusese dintotdeauna neîngrijit: din nebăgare de seamă ori dispreț, nu și-l mai reînnoia. Întru cele erotice, rămânea medicul ce prescrisese cândva bolnavilor binefacerile dragostei, așa cum în alte împrejurări li se prescrie vin. Arzătoarele mistere îi păreau încă a fi pentru mulți dintre noi singura cale deschisă spre împărăția cea de foc din care suntem poate niște minuscule scântei, dar sublima ascensiune era de scurtă durată, și în sinea-i se-ndoia că un act atât de la cheremul servituților materiei, atât de legat de uneltele zămislirii trupești, ar fi pentru un filosof altceva decât una din acele experiențe ce neapărat se cer încercate pentru-a renunța apoi la ele. Castitatea, în care până nu de mult vedea doar o superstiție de combătut, îi părea de-acuma unul din chipurile seninătății sale: se bucura de recea cunoaștere pe care-o dobândești despre ființe după ce nu le mai jinduiești. Numai într-un rând, sedus de-o întâlnire, și dedându-se din nou acelor jocuri, se miră de propria-i vigoare. Într-o bună zi se-nfurie pe un nemernic de călugăr care vindea în oraș alifiile dispensarului, dar mânia-i era mai mult intenționată decât instinctivă. Își trecea chiar cu vederea câte-o răbufnire de vanitate după vreo operație izbutită, așa cum lași un câine să se tăvălească prin iarbă. […]

 

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „L’abîme” (capitol din romanul „L’Œuvre au Noir”, 1968)

Foto de Grendel Bernhard (1982) (Sursă aici)