Prea devreme

Péter Esterházy a scris odată: e bine să știi că un asemenea om se plimbă în oraș. Făcea aluzie la compozitorul de talie mondială György Kurtág.

Nu sînt un cinefil înrăit, și-atunci nici n-am zis tot adevărul. Cînd, uneori, mă duceam prin videoteci, ceream nişte filme de se uitau la mine ca și cînd m-aș fi dus într-un muzeu al cinematografiei. Dintre capodoperele lui Lucian Pintilie, am văzut doar „De ce bat clopotele, Mitică?” și „Prea tîrziu”, deși acesta din urmă nici nu cred că e considerat capodoperă de mulți. Dar am simțit că e bine ca el să fie în lumea artistică din România, că este un personaj oarecum mitic, cu părul lui vîlvoi, cu barba lui boemă, cu prietenia care l-a legat de Victor Rebengiuc și cu multe altele. „Bricabrac” cred că este un volum extraordinar.

Bineînțeles că cine l-a întîlnit personal poate evoca amintiri și plăcute, și neplăcute. Un mare regizor nu poate fi Maica Tereza. Cred că chiar Rebengiuc a spus la „Profesioniștii” că Pintilie „te biciuie”. Dar oricum ar fi fost, a fost un fenomen și fenomenul acesta a avut substanță. Nu ne amintim numai de frizură și de barbă, ci și de Caragiale acela noir, care este parcă o ilustrație a excelentului eseu „Marea trăncăneală” de Mircea Iorgulescu, sau de Maia Morgenstern din „Balanța”, de Răzvan Vasilescu din „Prea tîrziu”, de Gheorghe Dinică din „După-amiaza unui torționar” etc. Se pare că Pintilie, cu bici sau fără bici, a fost și un extraordinar conducător de actori.

Încet-încet, dispare o generație de aur. Se vede cu ochiul liber că, între timp, s-a născut o alta. Dar cumva ai nevoie mereu de oameni care și-au terminat opera, și-au întregit-o și sînt, totuși, printre noi. De ieri, dintre aceştia a mai dispărut unul.

Dumnezeu să-l odihnească!