Atelier Literatura la feminin Nr. 194

A doua mamă

În ziua aceea, cu ninsoare şi ger şi freezing rain, Ada primise una dintre cele mai triste veşti din ultimii ani. O aştepta cu un ghimpe în inimă de ceva timp, ştia destule cât să intuiască finalul. Aflase noutăţi de la un prieten comun şi gândul se înnegrise, şi emoţia aruncase un val de cenuşă amară peste senzaţia de oboseală şi de inutilitate care o stăpânea de mai bine de jumătate de an.

Ada avusese trei mame. Prima, cea adevărată, fusese o mamă copil. Avusese ea însăşi nevoie de răbdare, de afecţiune, de înţelegere, de compasiune, de ordonare. Ada nu înţelesese decât foarte târziu că mama-copil suferă la fel de mult ca ea, poate chiar mai mult. Nu fusese atentă la nemulţumirile ei, la nevrozele ei, la depresiile ei. Adolescenţa Adei se prelungise mult peste aşteptări, cu revolte şi ieşiri, şi rare şi frumoase perioade de calm şi dragoste nemărturisită, dar pe care o simţea în gesturile mici şi repetate, cum ar fi ţigările lăsate pe noptieră şi cafeaua adusă aburindă dimineaţa, exact aşa cum îi plăcea, caimac şi fără zahăr, ori zilele în care nu era întrebată de nimic, nici unde pleacă, nici de ce doarme atât, nici de ce nu iese din cameră decât la prânz, nici la ce se gândeşte. Preţuise atât de mult această libertate imensă pe care i-o lăsase mama-copil! Mai târziu a înţeles că erau perioadele în care amândouă se simţeau bine, în linişte şi armonie cu toţi cei din jur, cu ele însele în primul rând. Când mama-copil râdea, Ada era fericită. Când mama-copil era încrâncenată, Ada ridica împotriva ei şi împotriva tuturor valuri de iritare, tunete de nervi şi instabilitate. Când mama-copil a adormit de tot, într-o dimineaţă devreme, Ada s-a strâns în ea pentru câţiva ani.

A doua mamă a fost femeia adultă, frumoasă, puternică, fascinantă. Avea bijuterii fine de aur şi părul lung permanent coafat, cu rochii diafane pe sub care vara nu purta nimic, cum observase Ada înmărmurită, într-un amurg albastru-auriu, cu mireasmă de fân proaspăt cosit, când voise să vadă o tăietură de operaţie cu tot dinadinsul. O iubise diferit, cu lungi despărţiri şi revederi emoţionante. O auzise ţipînd la telefon când îi dăduse vestea că e însărcinată. O văzuse plângând din ce în ce mai des, iar ultima dată plânseseră amândouă, strângându-se puternic şi îndelung în braţe.

A treia mamă a fost o mamă-mătuşă. Despre ea va povesti altădată. Ce puteţi afla acum este că mama-mătuşă nu avusese copii. În cea mai lungă şi mai frumoasă toamnă din tinereţea Adei, mama-mătuşă îi aşeza în vaza de rubin de pe masa plină de cărţi şi de cursuri, în fiecare sâmbătă, un buchet de crizanteme.

Mama a doua avea un zâmbet luminos şi în vocea ei puternică răzbăteau delicateţea şi pasiunea. La început, Ada o vedea mereu, apoi din ce în ce mai rar, dar cu emoţie crescândă. Ar fi vrut să rămână definitiv în familia lor, dar lucrurile nu se aşază decât uneori aşa cum plănuim, fiindcă vieţile se desfac şi se refac în fiece clipă şi dimineaţă şi anotimp. De aceea, Ada ajunsese să creadă că destinul ei o lua mereu de la început, oricât s-ar fi convins că, în anii relativ senini, „constructivi”, cum îi numea ea, drumul şi direcţia se stabiliseră fără putinţă de întoarcere. Când se aştepta mai puţin, dezastrul, schimbarea, oportunitatea sau mai ştiu eu ce alt factor sau toţi deodată năvăleau şi drumul lua altă curbură, urca sau cobora, sau se strâmtora, părea să se închidă impracticabil sau deschidea un luminiş nesperat. Când murise mama a doua, îşi dăduse seama deodată că va trebui să renunţe la urcuşuri şi coborâşuri periculoase; cel mai bine era să rămână pe o pantă lină, într-un loc bun, unde ar fi putut îmbătrâni în linişte, în voie, fără riscuri şi fără provocări inutile. Se afla însă pe o creastă instabilă, gâfâind şi, pentru prima dată de când se ştia, o străbătu până în măduva oaselor o spaimă grea, că poate drumul ei nu se va sfârşi bine, că a greşit prea mult sau a greşit grav în ultimii ani, că va aluneca din rău în mai rău. Ce faci când viaţa ta atârnă de un fir de păr şi ţi-ai pierdut toate mamele? Când joci rolul unui funambul fără plasă de protecţie? Când în spatele tău nu mai e nimeni? Le pierduse în ordine diferită. Întâi mama-mătuşă murise în somn, apoi mama-copil, care se aşezase pe treapta casei cerând lumânare şi gata, apoi, ultima, mama a doua luptase zadarnic şi renunţase cu deznădejde într-o iarnă cu molimă şi freezing rain. Pe vârful de munte nesigur pe care stătea, ea însăşi trecută de mijlocul vieţii, Ada înţelese brusc un adevăr incomod: ea urmează. Oricât va trece şi oricum va trăi, ea urmează. Dacă a învăţat ceva din lecţiile mamelor, va fi bine. Dacă va avea noroc, va fi bine. Undeva, creasta instabilă trebuie să aibă o ieşire, îşi spuse cu vocea mamei a doua, şi puse piciorul cu imperceptibilă ezitare spre lateral, acolo unde bănuia că se naşte o potecă.

Instinctul nu o înşelase nici de data aceasta, drumul îngust, pe care picioarele ei se prindeau greu din cauza bolovanilor şi a calcarelor ascuţite, se netezea treptat într-o cărare înzăpezită, adăpostită de coroane uriaşe de brazi şi stejari. Faţa ei plinuţă se deschise în zâmbet. Promisiunea se naşte de foarte multe ori din nimic. O cărare de munte printre arbori înalţi este promisiunea prin excelenţă: a vieţii, a iubirii, a timpului pe care Ada încă simţea că îl mai are.

Acasă, în capotul lila al dimineţilor răcoroase, Ada îşi fierbe un ibric de vin cu scorţişoară. Aruncă şerveţel după şerveţel în coşul de gunoi, se sprijină de aragazul nou şi îşi suflă zgomotos nasul. Deschide fereastra fiindcă e prea cald şi i se pare că nu are aer. De foarte multe ori, de când îşi aminteşte, i se pare că nu are aer. Se sprijină în coate pe pervazul îngust, pe care zace o begonie. Se gândeşte să îşi aprindă o ţigară, dar renunţă, ar îneca-o de tot fumul. Se uită pe geam la strada pustie, o femeie în vârstă şi-a scos câinele la plimbare. Respiră adânc, obrajii o ustură în vântul iernii. Femeia şi câinele se opresc un moment la marginea trotuarului, lângă o maşină. O pisică iese speriată. Ada zâmbeşte, urmăreşte fulgii de nea pe care până acum aproape că nu îi observase. A doua mamă nu a fost niciodată aici, unde stă ea acum. Se îndoieşte că i-ar fi plăcut cartierul îngrămădit şi gri, ghetoul. Venea dintr-un spaţiu larg, cu dealuri împădurite şi râuri repezi.

Însă în acest  limb, după foarte mult timp, Ada are din nou camera ei. Ar fi vrut să-i povestească mamei că se simte bine totuşi aici. Ştie, cele mai plăcute perioade, cu puţine excepţii, au fost cele în care a putut locui singură. În penumbra după-amiezelor arămii, interiorul ei a crescut în linişte ca un aluat de pâine ţărănească lăsat sub ştergar. Din plasma singurătăţii a putut hrăni anii de zbatere, de trai în comun, de neodihnă şi de zgomote, de neurastenie şi de gregar amestec uman, de magmă sufletească risipită şi înnegrită de uzură, de certuri, nemulţumiri şi speranţe înşelate. Zilele fericite erau zile în care se trezea fără niciun gând şi putea rămâne timp îndelungat urmărind cum cade lumina prin ferestrele mari, alergând culorile din covorul „persan” adus de acasă. Peste tot unde stătuse, cărase cu ea covorul persan de la mama.

Îşi caută agenda cu învelitoare din piele şi şnur negru, unde scrie rar, dacă nu uită sau dacă nu e prea obosită. Nu e încă un jurnal, îi place să îi spună „jurnal de idei şi de stări”, fiindcă ideile şi stările sunt totuna, pentru ea. Ar fi trebuit să noteze datele, acum e greu să reconstituie, are vreo douăzeci de pagini scrise în câţiva ani…. „Omul nu locuiește poetic în lume, e aproape evident. Locuiește violent, posesiv, distructiv, chinuit și în multe alte feluri. Uneori însă locuirea e un traseu legat de coincidențe și de evoluții interioare. În prima mea casă în București tocmai murise proprietara, o femeie în vârstă, educată, cu un destin nefericit. Am locuit patru ani în lucrurile ei, cu porțelanuri franțuzești și fotolii largi. A doua casă aparținuse, la fel, unei bătrâne fără urmași. Am păstrat de la ea puține lucruri, dar m-am familiarizat mai greu cu spațiul, a fost ceva nelalocul lui mult timp. În a treia casă a murit, acum două luni, o doamnă în vârstă, elegantă, cu pălării și pardesiuri, care îmi devenise prietenă. Stau în lucrurile ei și mă întreb cum de am nimerit cu o bucătărie cu faianță mică, tip mozaic, așa cum îmi doream dintotdeauna. Cumva, toate aceste spații ne cuprind simultan, pe femeile din trecut și pe cea din prezent.”

Ada îşi notează în carnet şi anumite vise. Cele care se repetă. Sau îi par un avertisment. După ani buni de la despărţire, mama-copil venise în somn, ca să o ia pe cealaltă, pe a doua mamă, intuise Ada într-un târziu. Dacă ar fi fost mai atentă, dacă şi-ar fi educat şi rafinat calităţile de a anticipa, analizând visele, semnele… Răsfoieşte jurnalul şi înţelege acum mai multe. O văzuse atât de palidă, ridicându-se  dintre perne cu mişcări sacadate, ca şi cum corpul ei deja se înstrăinase, îşi începuse propria agonie. I se întipărise în memorie gestul amorţit al atingerii parchetului. Carnea întreagă a trupului părea să tragă greu în jos, cu zvâcnire imperceptibilă. Poate că asta înseamnă moarte, se gândi Ada, când corpul şi sufletul trag în direcţii diferite, să nu uit, să ţin minte, ăsta trebuie să fie primul semn.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

2 comentarii

  • O proza de o intropectie atat de rafinata, care curge aproape muzical printre malurile gandurilor, cuvintelor, incat atunci cand s-a terminat am jinduit dupa “mai mult” ca dupa o delicatesa rara… Sunt intotdeauna vrajita de ceea ce scrii, Dorica Boltasu, si, de cate ori o intalnesc, sedusa de filosofia eterica a Adei, Ai reusit sa faci din ea o prezentza seriala pe care ai urmari-o cu ochii la ceas, sa nu cumva sa pierzi episoadele…

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: