Intersecții

„A fost Evul Mediu misogin?”. Misoginism şi feminism în Franţa

Am stat de vorbă recent cu o franţuzoaică şi discuţia noastră m-a pus pe gânduri. Ea îmi spunea că, în ciuda aparenţelor – Franţa promotoare a valorilor democratice, ţară a drepturilor omului şi a valorilor democratice –, avem de-a face, de fapt, cu un misoginism francez vechi. Franţa, îmi spunea ea, e o ţară mai degrabă de dreapta, iar ceea ce cunoaştem noi, intelectualii străini, anume intelectualitatea franceză stângistă din anii ’70, e mai mult o excepţie în peisajul francez. Recunosc, m-a pus pe gânduri – mai ales în contextul actual al revirimentelor naţionaliste de extremă dreaptă. Altfel, ştiam: în Franţa, femeile ajung rareori în posturile de conducere-cheie (cel mai frecvent pretext este întreruperea predictibilă a serviciului, în momentul în care decid să aibă un copil), iar salariile lor sunt, de regulă, cu 20-30% mai mici decât salariile bărbaţilor.

Dar aici va fi vorba de feminism, de misoginism, şi în genere de condiţia femeii în Franţa în Evul Mediu – pornind de la un excelent dosar realizat de revista Science & Vie – Les Cahiers Science & Vie, no. 165/ nov. 2016, Moyen Âge – Ainsi vivaient les femmes…, un dosar care se încheie, de altfel, cu un interviu extrem de interesant cu Éliane Viennot (istoric şi profesoară de literatură franceză din Renaştere la Universitatea din Saint-Étienne), care situează într-o perspectivă istorică şi aduce până în contemporaneitate problema misoginismului în cultura şi societatea franceză – „Il existe une spécificité française en matière de misogynie”, interviu realizat de Jean-François Mondot. Voi reveni, mai jos, la acest interviu cât se poate de interesant.

În ce priveşte condiţia femeilor în Evul Mediu francez, întrebarea care însoţeşte ca un fir roşu întregul dosar este aceasta: „A fost Evul Mediu misogin?”. În ciuda, din nou, a aşteptărilor, dacă nu şi a locurilor comune, răspunsul dat de mai mulţi specialişti/specialiste este mai degrabă negativ: „Când spun că Evul Mediu nu este misogin, asta nu înseamnă că mi se pare admirabil modul în care erau tratate femeile! Erau, fără îndoială, constrânse în societate, nu aveau acces la discursul public, nici la cunoaştere, şi erau condamnate la incapacităţi juridice majore. Dominaţia socială masculină care se exercită asupra lor nu se poate nega. Însă, în ciuda acestui lucru, femeile participă la ordinea lumii. Îşi au locul lor în cadrul ei, şi acest loc nu e devalorizat. Din acest motiv resping termenul de «misoginie» aplicat Evului Mediu”, declară Carole Avignon (citată în articolul lui Alain Dreyfus, „Le regard des hommes”, p. 39).

De altfel, dosarul revistei Science & Vie acreditează, în mare, două idei importante: pe de o parte, faptul că discursul virulent misogin aparţine, în Evul Mediu, clericilor şi nu reprezintă un punct de vedere general împărtăşit în epocă; iar pe de altă parte, raţiunile unui asemenea discurs sunt următoarele: păstrarea apanajului puterii (le pouvoir) date, în epocă, de cunoaştere (le savoir) – produsă, cea din urmă, în mănăstiri şi apoi universităţi (clericii refuză învăţătura – ni se spune – femeilor şi evreilor); cel de-al doilea motiv de respingere este acela de a înlătura tentaţia carnală, fizică, de a elimina riscurile acestei tentaţii în formarea noilor clerici, în perpetuarea „breslei”.

Carole Avignon mai spune că, în societate, discursurile – emise de fapt de clerici şi apoi de universitari – contează doar într-o anumită măsură, dar o pondere mai mare o au, întotdeauna, realităţile socio-economice (ca şi astăzi, de altfel). În privinţa discursului misogin, e interesantă polemica în jurul romanului medieval Roman de la Rose – care a dat naştere unei adevărate dispute intelectuale, cunoscute sub numele de querelle des femmes. Publicat în secolul al XIII-lea, e o carte compusă în două perioade diferite, de doi autori diferiţi. Prima versiune (4.000 de versuri, publicată spre 1235) îi aparţine lui Guillaume de Lorris şi reprezintă un sumum de poezie trubadurescă; cea de-a doua, apărută spre 1280 (cu 17.722 de versuri în plus) i se datorează lui Jean de Meung şi dă curs unui discurs foarte misogin. Foarte interesantă este şi Christine de Pisan, considerată o pionieră a feminismului francez, care polemizează ironic cu afirmaţiile lui Jean de Meung. Născută în 1364, fiică a medicului şi astrologului regelui Franţei, Carol al V-lea, căsătorită la 15 ani şi văduvă la 26 de ani (şi mamă a trei copii), Christine de Pisan refuză să se recăsătorească şi devine prima femeie care trăieşte din scris! (scrie biografii pentru nobilime, tratate de morală şi de filozofie, ba chiar şi manuale de strategie militară). În polemica Roman de la Rose, ea apără cauza femeilor în faţa unor puternici ai zilei (clerici şi apropiaţi ai regelui); e drept că, la rândul ei, are protecţia unor oameni puternici ai monarhiei. Mai adaug aici că, în Evul Mediu, discursul misogin este alimentat şi de Aristotel, care consideră femeia un „bărbat incomplet” („un mâle manqué”), de povestea biblică a naşterii Evei din coasta lui Adam, dar şi de anumite prejudecăţi anatomice, care spun că femeile au un corp care… nu le permite să gândească.

Închei această prezentare oprindu-mă asupra interviului realizat de Jean-François Mondot cu Éliane Viennot (autoare, între altele, a cărţii La France, les femmes, le pouvoir, apărută în trei volume), în care cea din urmă vorbeşte despre specificitatea misoginismului francez. Această specificitate constă, pe de o parte, într-o anumită „tradiţie” precoce a discursului misogin al elitelor culturale (începând cu mijlocul secolului XIII), iar pe de altă parte, în existenţa „legii salice”, care excludea succesiunea feminină la tron (spre deosebire, de pildă, de Anglia!). Éliane Viennot mai spune că, multă vreme, producţia culturală misogină a fost, de altfel, subestimată de către istoricii mentalităţilor şi pentru că o parte din aceste texte se plasează în registru umoristic şi satiric (vezi fabulele medievale, „les fabliaux”). Mai putem reţine faptul că, spre finalul Evului Mediu (sec. XIV-XV), condiţia femeilor în societate – culmea – regresează (juridic, economic; e şi marea epocă a „vânătorii de vrăjitoare”). Tot aşa cum aflăm că iluminiştii, deşi resping prejudecăţile în curs despre femei (alimentate de teza aristoteliciană), continuă să întreţină un discurs misogin prin faptul că nu acordă, nici ei, femeii dreptul la discurs şi prezenţă publică. Nici măcar Revoluţia Franceză nu face mai multă dreptate femeii în plan public, politic sau juridic. Iar limba e cea care conservă cel mai puternic starea de fapt – până în contemporaneitate! Dacă în Evul Mediu, exista termenul de „écrivaine” (scriitoare), de pildă, el dispare mai târziu, ca şi alte denumiri feminine de meserii, fenomen care se prelungeşte până astăzi.

Dar să nu uităm că Evul Mediu reprezintă intersecţia mai multor discursuri publice şi culturale şi că, dincolo de „producţia” misogină, există întregul ceremonial al liricii trubadureşti – care, pornind din sudul Franţei, cucereşte treptat şi nordul –, al acelei fin’amors care situează femeia într-o poziţie privilegiată. Iar rezistenţa limbii la schimbările sociale şi mentalitare reprezintă o ultimă redută, simbolică, în faţa unei realităţi în care femeile încep să acceadă la poziţii de putere rezervate altădată numai bărbaţilor.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu