Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Două farfurii
Monica Suditu
Sunt la rând în piață. Vreau să îmi cumpăr o legătură de pătrunjel pentru o mâncare de pipote cu smântână. La supermarket sunt scumpe, ofilite și leșinate. Prefer coada din piață.
În fața mea, trei babe plictisite de viață și două femei. Una cu sacoșe grele, din care ies niște cozi de țelină, alta cu o pungă goală, plină cu aere de divă. Machiaj roșu pe pleoape și ruj vânăt. Ori a luat bătaie, ori nu are lumină în baie, ori are o relație conflictuală cu paleta de culori. Eu îmi țin poșeta sub braț, lipită de corp. În piață pot dispărea lucruri.
Mă uit la ele și mă gândesc la colegele de la birou. Ele nu știu nimic de viața mea intimă, nu că aș avea ceva de spus. Din prea mult zel țes din aer povești ca să aibă ce să cotcodăcească. De la mine au obținut două vorbe seci și un zâmbet calm. Au decis și mi-au lipit o etichetă pe frunte: „Arogantă cu sânge albastru”. Așa am auzit în spatele meu. M-am uitat la vene. E roșu. Pot să trăiesc cu asta, dacă e prețul pentru liniștea mea.
Una din babe, mai în putere, deschide gura și se adresează celei din față:
— Hai, băbuțo, mai repede, mă așteaptă poștărița să iau pensia. Am muncit mult, peste treizeci de ani, și nu îmi ajung. Am pilule în fiecare zi și costă. De mâncare nu mai zic. Nimeni nu are grijă de noi. Își trage nasul cu zgomot, își drege vocea, apoi înghite lent și greu. Nodul din gât stă câteva secunde nemișcat, apoi coboară. Ca un clei uscat care a cedat.
Se mută de pe un picior pe altul, aplecată puțin de spate, apoi întoarce capul. Mă țintește cu o uitătură tulbure, cu fire mici roșii în albul ochiului. Își întinde gâtul spre mine.
— Doamnă, ce mărunt am în mână, că nu văd bine?
Mă execut fără să comentez.
— Ce vreți să luați? întreb cu voce clară.
— Două kile de cartofi, maică. Îmi ajung?
Număr, o ating în palmă.
— Aveți fix pentru două kilograme.
Se întoarce și spune cu spatele:
— Să trăiești!
Sper să nu ajung așa la bătrânețe. Vreau să fiu o băbuță drăguță și veselă. Nu cred că au șansa asta unele din colegele mele. Încă de pe acum mușcă din asfalt.
Pleacă un colț al gurii în sus și ochii îmi zâmbesc. Să trăiesc? Da, vreau asta.
Mintea îmi fuge la o onomastică grandioasă ca un pion cu pretenții de rege pe o tablă de șah.
Ciocănesc și intru. Este sala de protocol, ținută de obicei sub cheie. O masă mare în mijloc, ovală, galbenă, din pal nou, curat. Pe masă, înșirate, platouri cu mâncare. Nu trebuie să văd. Mă izbește un miros puternic de salam, un alt miros acru de măsline ieftine, foi fleșcăite de salată care suportă greutatea unor felii de brânză tăiate tremurat. Un suc la doi litri tronează pe masă în singurătatea lui. Mâini flămânde smulg mâncarea din platouri. Unele se înfig cu manichiură grea de gel, altele cu unghii tăiate scurt și sec, ca niște buruieni tunse de o sapă nemiloasă.
Fac un pas în încăpere. Se face liniște. Toate gurile pline au încetat să scoată vorbe.
— Bună ziua, spun și cuprind într-o secundă toată încăperea.
Douăsprezece capete s-au întors la mine în același timp.
— Sărbătoriți? La mulți ani! O caut pe colega mea, mi s-a spus că este aici.
Dar nu o văd.
— A fost, ridică glasul o altă colegă, cu degetul înfipt în crema unei prăjituri care voia să fugă din strânsoarea mâinii murdare de cerneală.
— Mulțumesc!
Apăs clanța și ies.
După un timp, cu treabă, traversez holul lung, slab luminat. Fumul de țigară îmi gâdilă neplăcut nările. Îmi amintesc că și eu, cu ani în urmă, am avut meteahna asta. Miroseam ca o scrumieră. Nu îmi plăcea de mine.
Mă uit la balconul mic, unde stau înghesuite cinci colege care bârfesc după ce și-au pus burta la cale. Își savurează țigările. Acum fac studiu de caz. De ce salamul ăla? Brânza nu era grozavă, sucul cald, prăjiturile prea dulci. Zâmbesc. Au material pentru trei zile.
Ajung la biroul meu, îmi fac un ceai de mușețel și mușc cuminte din covrigul cu semințe de susan. Senină, mă apuc de treabă. Sună telefonul. Sunt chemată pentru discuții la niște dosare. Ies. Pășesc cu grijă să nu alunec pe gresia lucioasă, prost îmbinată.
O colegă din sens opus se îndreaptă spre mine. Mă gândesc: aștept să mă salute sau o salut? Dacă nu o salut, poate face ca data trecută. Ajunge în dreptul meu, se uită fix în ochii mei și continuă drumul, târându-și mersul deșelat, fără să scoată o vorbă.
Îmi arăt dinții într-un zâmbet mic.
— Bună, spun încet și cald când ajunge în dreptul meu.
Se oprește o secundă, face ochii mari și spune:
— Am fost la ziua lu’ Ioneasca. Mai bine nu mă duceam. Niciuna nu îmi place. Toate îmi zâmbesc și acum mă bârfesc la țigară.
Mă uit la ea nedumerită.
— Atunci de ce ai fost prezentă? o întreb direct.
Clipește des, ca și cum nici ea nu se gândise la asta.
— Am fost invitată. Și îmi plac prăjiturile.
Cu un gest îmi bagă sub nas șervețelul topit de trei dulciuri îngrămădite în mână, ca niște sardine prinse fără voia lor.
— Ce ținute urâte! Una de lângă mine mirosea ieftin. Recunosc parfumul…
Se îndepărtează de mine, gesticulând a lehamite.
O privesc cum se chinuie să bage cheia în ușa biroului cu o mână și, cu cealaltă, încearcă să nu scape captura dulce. Îmi presez buzele într-un râs mic. Plec mai departe.
În biroul meu ajung cu două dosare care trebuie predate urgent ieri. Îmi pun ceai fierbinte într-o cană mare, în care intru cu totul, și o țin cu două mâini, asta ca să nu fac mai multe drumuri de la măsuță la birou. Pun radio în surdină pe net, mai dau un puf lângă cercei pe pielea caldă cu parfumul preferat, bun, dar scump.
Mă uit apreciativ în jur. Liniște. Curățenie. Lumină. Și mă apuc de treabă.
— Ce vă dau? mă zgârie în față o voce ruginită. Imaginea dispare brusc din mintea mea.
— Pătrunjel, o legătură, vă rog.
— Aveți mărunt?
— Da, am, poftiți.
Plec gânditoare, cu miros de ceai fierbinte.
Mă apropii de bloc. Poate nu dau de vecine guralive.
— Sărut-mâna! țipă un glas din lateral.
Tresar. O frunză de pătrunjel cedează la presiune. Ah… Același vecin scobit. Să întrebe, să vadă, să știe. Ăsta se ia de mână cu colegele. Sunt în aceeași oală.
— Bună ziua, răspund fără chef.
— Nu v-am mai văzut în ultimul timp. Ați fost plecată?
— Da, mă aud vorbind. Nu am fost nicăieri. Ies la prima oră, vin târziu. Nu stă să mă pândească, îmi zic.
— Am fost, da, repet convingătoare.
— Unde? șuieră el.
La asta nu m-am așteptat. Stai să vezi ce-ți dau.
— În concediu, cu bărbatul meu.
Gura lui, căscată, cade într-o curbă tristă. O mână îi fuge în șold.
— Păi… aveți bărbat? întreabă cu o curiozitate sinceră.
— De ce, nu sunt femeie? Mă surprinde și pe mine ce spun.
— Ba da, chiar prea, dacă nu vă supărați.
— Mă grăbesc. Mă așteaptă să mâncăm împreună.
— Sărut-mâna, spune și se îndepărtează.
Bine că am scăpat de gură-spartă. Ce mi-a venit? Tot cartierul va ști că am bărbat. Și eu…
Îmi este foame. Abia aștept să gătesc.
Pun două farfurii la masă.
Mănânc din amândouă.
Scrie un comentariu