Mittelstadt Nr. 139

Acei minunaţi ani (III)

După câte o noapte de nesomn, stând în bucătărie cu obrazul chinuit de durerea măselelor, lipit deasupra plitei electrice, mama Margasoiului întreba: Oare s-au copt hreucele din grădina lui Virci? Aşa le spunea fructelor.

Măselele crăpaseră şi se rupeau pe bucăţele până la rădăcină din pricina apei. Lipsea ceva acolo în interiorul conţinutului.

Virci îşi săpase un adăpost subteran ascuns de ierburile înalte. De-acolo pândea hoţii de hreuce. Margasoiu mâncase odată până nu mai primise aer. L-a luat maică-sa în cârcă şi l-a pus pe masa de consult a doctorului. Trăgea aer în piept şi se sufoca, apăsa cu mâinile gâtul femeii şi se uita la străzile ce păreau tot mai înguste. Virci ăla blestema de câte ori se apropia de ei. Umbla uşor aplecat şi mai tot timpul beat. Cel mai bine se puteau mânca hreuce de dimineaţa. După ce păziseră toată noaptea grădina, Virci şi nevastă-sa dormeau câteva ceasuri.

Doctorul îi spusese să fie mai atent şi să mănânce cu mai puţină lăcomie.

Aşezat pe scaunul cu spătar înalt de culoarea muştarului, Margasoiu se privea în oglindă. Picioarele subţirele atârnau fără vlagă. Ochii mari. Ochii pe jumătate închişi. Mâinile îndoite cu muşchii încordaţi.

În stânga, pe o masă din lemn masiv – televizorul. În dreapta, pe o noptieră – radioul.

S-ar fi jucat cu Aurelia. De-a ascunselea, prin spatele fotoliilor.

Nenea Isac credea că, pentru a rezista la probe, după vârsta de zece ani, trebuie să ai fler, instincte treze şi să faci multă mişcare. Altfel eşti pierdut.

De câte ori se credea mare dirijor, ascultând muzica radioului, ori mare laureat la festivalul de muzică tânără, Margasoiu obosea. De plăcut – actor i-ar fi plăcut să fie.

Maţele îi chiorăiau lung şi plângăcios. Se uita pe fereastră. Scuipa. Atunci se credea nedreptăţit şi îl apuca plânsul.

Mergând spre şcoală, singur, cu ghiozdanul pe umărul drept, Margasoiu călca prin parc de parcă ar fi fost umplut, până la refuz, cu ouă ce se puteau sparge la orice denivelare.

Mersul ramolit al tatălui lui Alecu, doctorul, seamănă cu cel al păpuşii trase la cheie.

Feţele celor ce-l salutau respectuos, prin oraş, nu-i spuneau nimic sau mă rog, aproape nimic domnului Margasoiu.

Locul unde se simţea bine era spaţiul cuprins de perimetrul celor două blocuri.

Coridoarele lungi ale şcolii – locul de unde în pauze circula sângele fără impurităţi.

În zilele cu ploaie mestecau hrana, datorită instinctului de conservare. Când a murit unul dintre directorii şcolii, nu s-au simţit afectaţi. Nici măcar n-au mers la înmormântare. Au jucat fotbal pe terenul cu piatră cubică. Doar Margasoiu lovea mingea răsucit. N-o mai puteai prinde. Avea traiectorii ciudate. Trebuia atinsă cu exteriorul bocancului. Într-un anume fel. De nu reuşeai, te loveai la degetul mic de la picior.

Margasoiu nu se lovea niciodată.

La casa evreiască, se uitau cu invidie. Treceau pe acolo în drumul către cimitir. Uşi înalte. Livadă. Acolo locuia Alecu. Doctorul creştea câini de vânătoare. Mici de stat, cu laţe alb-negre, semănau cu mieii. Te lătrau de la fereastra bibliotecii.

Cărămizile casei sunt aranjate în 180 de rânduri. În curte se află groapa plină cu apă verde pentru stingerea varului, sau poate fabrica de pâine.

„Arghire a învelit într-o cârpă patru pisoi mai mari decât bobul de fasole şi i-a cufundat în apa gropii”, zice Strâmbătură.

„Nu-i adevărat”, răspunde Luşu. „Să cobori din autobuzul ăsta.”

„De atunci a botezat Luşu ciorba de fasole ciorbă de pui de pisică şi nu s-a mai atins de ea”, zice Margasoiu ridicându-se de pe scaun.

Faţa Margasoiului acoperită de albeaţa spumei de bărbierit. Nu era nimeni în apartament. Taică-său plecase la serviciu. Maică-sa în piaţă. Degetele întindeau pielea obrajilor. Curăţa spuma cu o bucăţică de placaj, o aşeza în grămăjoare pe o hârtie de caiet cu linii. Se dădea cu spirt sanitar. Sufla cu putere în pălmile făcute pâlnie. Aerul cald, se usca pe piele. Se spăla până la brâu în vană.

Se uita în oglindă, se credea păros şi cu mâinile foarte lungi.

„Pune-ţi sângele în mişcare cu băndura aspră”, zicea nea Vicente când îl ajutai să-şi plivească ceapa din straturi.

La jumătatea lui iulie, cozile verzi ale cepelor se culcau la pământ ca să crească rădăcinile mari şi rotunde ca pumnul de om puternic.

Când închidea uşa de la intrare, învârtea cheia cu yala de două ori. Controla prin apăsare dacă stă închisă. Inutil.

La şcoală, doamna învăţătoare Munteanu zicea de câteva ori pe zi: acuma, dumneata, Margasoiule, luminează-ne!

Nu-i plăcea. Tot timpul avea emoţii. Dacă deodată n-ar fi putut lumina pe nimeni. Atuncea să te ţii.

Era cam câinoasă şi cam pe nemerit doamna învăţătoare Munteanu cu elevul Margasoiu.

ÎNGENUNCHIAŢI, IARĂ MARGASOIU, CU MAREA LUI BUNĂTATE, VĂ VA MAI LUMINA PENTRU ÎNCĂ O ZI.

Aşa ar fi trebuit să le spună şi l-ar fi lăsat în pace. De fapt a spus-o, şi încă de foarte multe ori…

Aşa era la ei în cartier. Între graniţele unei săptămâni, se întâmplau multe lucruri. Din păcate, cele de săptămâna asta semănau cu cele de săptămâna trecută şi aşa mai departe.

Şi totuşi nu era chiar aşa…

Într-o miercuri seara, nea Vicente a intrat la ei în autobuz, s-a aşezat cu mare greutate chiar pe scaunul şoferului, a oftat şi le-a spus: S-au tăiat porcii, găinile şi oile, au rămas vacile, pisica şi câinele, copii.

 

Nea Vicente: Doctorul trăia pe o limbă de pământ. Ajungeai la casa lui pe un drum pietruit, greu pentru picioare. Mai era acolo şi băieţelul Alecu.

De câte ori trecea prin preajmă, Margasoiu pândea pe ferestre. Ar fi vrut să intre în bibliotecă.

Ştia că gândul secret al Alecului era ca, într-o bună zi, să ajungă să semene cu Margasoiu. Gândul secret al Margasoiului era să ajungă proprietarul casei doctorului. Să vină cu valiza plină de cărţi şi haine, să aibă în sertăraşul cu ustensilele de bărbierit muzicuţa lucioasă, să fie întâmpinat de doctor, de doamna profesoară, chiar şi de Alecu, cu vorbele „bine te-ai întors, fiule”.

Ţinutul era înţesat de oi. Drept care, oraşul n-avea probleme cu mâncarea. Se puteau găti, doar consultând cartea de bucate a oraşului, cinci sute douăsprezece feluri de mâncare, cu carne ori maţe, ori burtă, ori vezică de oaie.

Unii mergeau călare, alţii în căruţe trase de animale. Miliţianul Ioji răspundea de controlul actelor.

Casa era nu departe de piaţa cu catedrala, de fabrica de pâine, de castanii cu coroane stufoase şi de râul învolburat ce curgea din munte.

Doctorul – înalt, greoi şi uşor bâlbâit. Mânca multe conserve de peşte în bulion.

Vicente, Margasoiu, Strâmbătură, Cătană şi Luşu au ocupat curtea. Tocmai ieşea de-acolo profesorul Voicu Filoreanu. Fusese chemat pentru a acorda pianul doamnei profesoare. A alunecat şi era să cadă în groapa cu apă verde. Noroc cu Vicente.

Bine ai venit, Margasoiule. A spus doctorul şi, deşi era plină zi, le-a şoptit: puţină răbdare, să aprind becul de-afară să nu vă împiedicaţi.

Ăstora de lângă tine văd că le-a mers rău toată viaţa, a spus doctorul vorbind cu Margasoiu. O să-ţi las doar dumitale şi doar pe încredere întreaga casă şi tot mobilierul. Doresc doar să nu se producă zgârieturi. M-a costat o grămadă de bani.

Doctorul acela se ocupa de multe matrapazlâcuri în oraş. Peste gard, se vedeau casele de piatră dinspre piaţă, curtea din spate şi unele dependinţe.

Poţi împărţi odăile după dorinţă, Margasoiule, doar că va trebui să-i pui la lucru.

Porţile mascau vederea străzii.

Catedrala în care se putea ruga toată lumea era ţinută de preotul Călugăratu – omul care iubea mai presus de orice piatra cubică.

În vreme de ploaie, apa curgea prin nişte canale acoperite cu internit gri din apropierea bazei fundaţiilor.

Orice mobilă scumpă e şi neprimitoare, domnilor.

„Cu cartea sfântă şi cu arhanghelul Gavril ar trebui distrus acest doctor”, le-a spus în dimineaţa următoare Călugăratu. „Eu nu mă dau înapoi de la un pahar de vin ori de la o conservă de peşte în bulion, numai că, de vii la mine doar ca să te vadă şi să te respecte lumea, adică să te afli sub protecţie şi adică din interes, atuncea te miros de necurat şi te dau pe mâna spurcatului de Cucu Romel care nu iartă şi care duce în fiecare dimineaţă gunoaiele oraşului cu maşina primăriei. Cucu Romel cel care spintecă, beleşte şi taie capetele balaurului.”

„Dar ne-am aşezat aicea doar pe încredere”, i-a răspuns Margasoiu.

„Pentru că în casa Alecului nu vrea să şadă nimeni altcineva.”

„Serviţi o dulceaţă de nuci verzi, Vicente”, zicea Călugăratu în fiecare zi. „Şi povestiţi-mi.”

Casa doctorului era plină de fotografii. Gustul dulce-amărui al dulceţii îi amintea lui Vicente de femeia slabă aşezată pe scaunul de nuiele. O fotografie galbenă de bătrâneţe. În spate o stradă lungă şi uniformă. Şi mai în spate – un individ proaspăt bărbierit, bolnav de icter negru, cu şapca trasă adânc pe frunte, ţinea în mâini ghidonul unei trotinete.

În bibliotecă – pozele Alecului fiecare cu anul trecut pe dos. Crăcănat şi grăsuliu. Drept şi slăbănog. Adormit în fotoliu, braţele profesoarei, pe genunchii doctorului.

La patru zile au sosit oile. Poarta larg deschisă. Balta cu apă verde secată. Se vedeau pereţii metalici de pe margini.

Albe, negre şi încete. Păşeau la fel. Călcau pe cetină.

„Vom începe uciderea imediat, Margasoiule, altfel ne apucă noaptea”, a spus doctorul.

Câteva zbateri tăcute, sânge şiroind prin jgheaburi de lemn. Balta golită se umplea cu lichidul roşu.

Albele mai întâi. Negrele mai la urmă.

Când i-au obosit mâinile, Vicente s-a odihnit. Luşu, Strâmbătură şi Cătană au fugit în cartierul cu cele două blocuri.

Muştele şi sângele. În baltă, cele câteva palme de lichid se închegau în bătaia soarelui.

„Să le facem scăpate în etape, Vicente”, i-a şoptit Margasoiu.

„Pe la dependinţe. Direct în piaţă.”

„Azi avem o ofertă mare şi cu câştig, Margasoiule”, se pusese pe explicat doctorul. „Mâine îţi ronţăi urechile ori le dai la jumătate.”

„Ar mai fi şi laptele şi brânza şi caşul, domnule doctor”, zicea Margasoiu privind atent la dependinţe.

„Nimicuri de rumegat la şcoală de către doamna învăţătoare Munteanu, Margasoiule. Negustoria e negustorie, iară flerul e fler, poţi vorbi cu Isac ori cu Voicu Filoreanu.”

Rânjetul Alecului era urât. Ceafa Alecului se lăţise. Hainele Alecului aveau pete de sânge. Când nu-l durea inima, îl necăjeau măselele. Semăna cu capul înfăşurat în prosop alb şi lat al lui Virci.

La lumina becului au spălat jgheaburile cu apă. Furtunele lungi săreau de pe pompe.

„De ce n-ai fugit, Margasoiule?” l-a întrebat Vicente mai către pianina doamnei profesoare.

Călugăratu trăsese o linie groasă peste ziua aceea din calendar.

„Mi-ar plăcea să trăiesc într-un sat de munte, situat la doisprezece kilometri de orice fel de aşezare, Vicente.”

Ochii beţi din pricina toamnei.

 

În camera cu televizorul, sub pătura întinsă pe recamier, se ghicea forma trupului. Margasoiu adormise cu genunchii la bărbie.

Oare s-au copt hreucele din grădina lui Virci? întrebase mama Margasoiului.

Încă din acea dimineaţă, Margasoiu s-a prezentat la poarta doctorului. A dat târcoale. A pândit printr-o crăpătură balta acoperită cu mătasea broaştei. A văzut şi dependinţele.

Totul strălucea de curăţenie. Doctorul a trecut pe lângă el fără să-l recunoască. Clădirile erau neatinse. Picioarele puteau călca în voie şi fără să obosească pe piatra cubică.

Alecu a deschis portiţa de tablă. Avea în mâini ghidonul bicicletei. L-a privit cu uimire pe Margasoiu. I-a făcut un semn rapid din mână. Se grăbea la şcoală. Mai erau doar câteva minute şi doamna învăţătoare Munteanu urma să intre în clasă.

 

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.