DECES
ÎN AVANPREMIERĂ: LUNEA
N-am făcut nimic din ce voiam. N-am folosit nimănui.
Îşi descarcă Pepe sufletul. Şi pentru ce să folosesc? Nimic
nu durează. O veşnicie. M-am înşelat în menirea mea.
Oare am cu adevărat vreuna? Noi toţi. Avem vreo
menire?
Chinuitoare zile. În care îndoiala e mai presus de
toate. Roade. Ca un vierme. Umileşte. Şi-ţi ia din mână
armele vieţii. Credinţa cu care te scoli dimineaţa. Credinţa
cu gust de mentă. Un şarpe ţi se-ncolăceşte pe
gânduri. Şi-n agonia-n care te poartă, ucide-n tine
puterea. Urăsc! Cum urăsc şerpii!
Oare am să ajung vreodată la ceea ce se numeşte ţel.
Există ţel? Aşa se spune. Că oamenii nu pot trăi fără el.
Şi azi a fost o zi goală. Ca cea de ieri. Întocmai ca
multe din cele ce vor urma. Fiecare dimineaţă aduce un
început cu gust de mentă. Dar viermele care roade.
Şarpele care încolăceşte. Se trezesc odată cu mine.
Ce are importanţă? Ce trebuie făcut? Vreau să fac
ceva. Daţi-mi un plug de plumb. Să fac bătături pe tot
trupul.
Ce are importanţă.
Pentru ce atâta egoism în mine. M-aş întreba. Înainte
credeam că sunt dintre cei aleşi. Simţeam povara atârnând
greu pe umerii mei. Greşesc. Sau a spus-o într-adevăr
cineva. Renunţarea e cea mai perversă plăcere. Acum
nu mai ştiu ce simt. Dar ar trebui să mă dispreţuiesc. Cu
siguranţă.
LUNI NOAPTEA
De câtăva vreme, locuieşte cineva la mine în cameră.
Îl aud. Îl simt. Îi simt respiraţia. Se mută tot timpul. În
dulap. Pe dulap. Sub pat. Nu mai ştiu pe unde. Hălăduieşte
ostil şi-mi îngheaţă suflarea.
Aprind lumina. Şi simt cum rânjeşte. Nu pot să-l văd.
Camera-n jurul meu s-a strâns. O capcană. Nu cred
să mai pot deschide vreodată oblonul. Nu m-ar mira
dacă m-aţi găsi mâine. Sufocat în întuneric. Va fi o
moarte inexplicabilă.
Filutek, ai nevoie de un concediu de odihnă. Sau chiar
fără plată. Altfel, devii irecuperabil. Atât pot să-ţi spun.
Ieşi afară, Günar. Afară. Afară din fiinţa mea. Din
clipa asta eşti avortat. Eu şi tu. Nu mai avem ce ne spune.
În clipa următoare. Filutek cade într-un somn
profund. Günar îl iartă. Şi-l înţelege. Ticăie mai departe.
Şi aşteaptă. El ştie că despărţirea e imposibilă. De aceea
nici nu se revoltă. Nu cere dreptul la replică.
UNA DIN ULTIMELE MARŢI
Iată că am avut un vis ciudat. Se făcea că eram la
curtea unui rege. Într-una din peregrinările mele cu circul.
Eram la curtea regelui Ţărilor-de-jos-în-sus. Homlick
cel frumos, zis Guşatul. Rege care, îndrăgindu-mi
talentul şi cocoaşa, se pare, el având o guşă socotită de
foarte mare preţ (însemn al puterii, din partea destinului
atotputernic). Mi-a propus să rămân la curtea lui. Să
conducem ţara împreună. Înţeleptule. Îmi spunea. Locul
tău este lângă mine. Cu timpul te voi ridica la rangul de
prim-sfetnic, prim-ministru. Vicerege. Şi-ntr-o bună zi,
tronul acesta va fi în întregime al tău.
Mă şi vedeam puternic. Atrăgând bârfa şi ura detractorilor.
Făcându-i să tremure prin simpla prezenţă a
cocoaşei mele. O coroană ciudată şi-n mână un sceptru.
Eu la dreapta regelui. Ori plimbându-mă cu cheile
visteriei la brâu. Intangibil. Măreţ. Cu toate femeile curţii
roind în jurul meu. Câini hămesiţi după un zâmbet. În
mână, un fel de evanghelie. Predicând virtutea. Generozitatea.
Iertarea. Dragostea faţă de aproapele nostru.
Reveriile mele din vis erau îndreptăţite. Căci regele nu
aşteaptă prea mult ca să-mi trimită o scrisoare. Scrisă de
însăşi ilustra-i mână. În care îmi acorda titlul de nobil.
Din visul acesta mi-a rămas numai scrisoarea pe care
am găsit-o pe masă.
În cameră domneşte un talmeş-balmeş şi o fumăraie
înecăcioasă. În perete am găsit o gaură cât un pumn.
De felul meu sunt rezonabil. Dar ceva s-a petrecut în
cameră azi-noapte. Astfel că de azi înainte mă încăpăţânez
să mă numesc de Philoutek. Pepe de Philoutek.
Şi desfid pe oricine nu va face la fel.
Ciudate lucruri se petrec pe lume. De bună seamă.
Scumpe şi prea cinstite Filutek,
Preafrumoasele dumitale acte de curaj, ca şi nemăsurata dumitale
erudiţie, sufletul generos, cât şi mintea dumitale clarvăzătoare,
toate acestea puse în slujba dezinteresată faţă de prieteni, de
cetăţeni şi faţă de toţi cei dispuşi să primească darurile domniei tale
au impresionat-o profund pe regina, soţia mea.
Astfel, îţi dăruieşte spada de cavaler, titlul de nobleţe şi
onoarea de a face sluj pe perniţa cu ciucuri, trei trepte mai jos de
tronul prealuminatei şi cucernicei alteţe.
De azi înainte te vei numi Pepe de Philoutek, cavaler. Fără
drept de apel. Şi fără chicoteli. Nici chiar în spate sau în faţa
preacuvioasei cocoaşe ce cu onoare o suporţi.
Din ordinul şi voinţa lui
Homlick al doilea Cel frumos. Zis şi Guşatul
MIERCURI
Iată-mă scriind aproape pe întuneric. Pe o cutie din
care am improvizat o masă de scris. Scriu la o vagă
licărire de lumină.
Eu, Pepe de Philoutek, aştept trimişii regelui în
noaptea asta. Cred că vor veni prin gaura din perete. Sau
prin gaura sobei.
Să fie-ntr-un ceas bun!
JOI: ÎN ZORI
Trimişii regelui nu se ştie de unde vin.
Mi-au adus azi-noapte o sferă în care se mişcă jocuri
de culoare. Din mişcarea lor s-a alcătuit un chip.
Mi s-a spus. Este Rotandina. Viitoarea-ţi logodnică.
Odrasla înţeleptului Homlick. Şi a doamnei, regina
noastră, Rotamunda.
Nu mai poţi da înapoi. Oracolele toate arată că eşti
alesul. Cocoaşa aceasta ţi-e semnul. Culcă-te şi ai să te trezeşti
mai pur. Pune Portportretoscopul deasupra minţii
tale. La capul patului. El te va îndruma până la noi ordine.
Apoi au dispărut. Într-o ceaţă sulfuroasă.
Ajutor!
Dacă n-ar fi sfera aici. Dar e aici. Deasupra. Minţii
mele.
Încep să cred. Dar nu mă pot converti atât de repede.
Zic. Daţi-mi timp. Sunt un clovn. Nu. Am uitat. Sunt
Pepe de Philoutek. Restul a fost odată.
Undeva mă aşteaptă logodnica mea Marilisa. Care
Marilisa?
Ajutor?! Nu ştiu ce se întâmplă. Dar sunt alesul.
Ostilitatea din cameră şi-a transformat înfăţişarea.
Filutek se simte urmărit. Şi gândul care o ia razna e
chemat la răspundere. De cine. De cine? În dulap nu e
nimeni. Nici sub pat.
Deasupra minţii tale e-o sferă.
S-A PIERDUT ŞIRUL ZILELOR. LMMJVSD…
Filutek pluteşte între două existenţe. Între două
iubiri. Oare?
Gândul la Marilisa cu care s-a logodit între timp.
Gândul la Rotandina. Cu care urmează să se logodească.
Rotandina creşte în mine cu fiece clipă.
Deasupra minţii mele e o greutate.
Nu am niciun simţ cu care s-o aduc aici. În odaie.
Dar creşte în mine. Nu mă lasă să trăiesc. Parcă aş fi un
fir de păianjen. Lung şi nesigur. Călătorind la voia
întâmplării. La voia cui?
E greu pentru mine tocmai pentru că nici eu nu ştiu
exact.
Marilisa e mai mult decât un prieten. Rotandina
rămâne altceva. Mai mult. Sau mai puţin. Depinde ce are
acum importanţă. Dacă mi-aş putea răspunde corect la
această întrebare, cel puţin viaţa mea ar fi salvată.
Gândul la Marilisa mă face oarecum să freamăt. Să
mă revolt. Să tresar. Să mă indignez. Doamne, să nu
audă spionii lui Homlick. Ssst! Filutek. Gândeşte mai
încet. Şi mai puţin compromiţător.
Gândul la Marilisa mă face să freamăt. Să mă indignez.
Să. Chiar să doresc. În felul meu.
Marilisa are trup. Nervi. Şi slăbiciuni. Rotandina rămâne.
Cuvântul e trist şi nepotrivit. Rămâne ceva
nedefinit, dincolo de o anume tandreţe fără scop.
Numai că, repet, nu ştiu ce este mai important.
Fiecare loc e cald în felul lui. Unul are mii de
incertitudini. Altul are mii de certitudini. Ambele la fel
de chinuitoare în esenţă.
Îmi aranjez cuvintele în cap. Şi tot nu iese ce vreau să
spun. Probabil că n-ar înţelege nimeni. Tocmai de aceea
gândesc tăcut. Să nu mă audă nici măcar Günar. Azi
n-am chef de ironii. Nici de controverse.
TOATE DUMINICILE SUNT LA FEL.
NOAPTEA
N-aş vrea s-o sun pe Marilisa.
Cu toate că, de fapt, aş vrea.
Dacă aş suna-o, m-ar chema la ea. Şi mi-e teamă.
Pentru că n-aş vrea să merg.
Fiindcă aş vrea să merg.
Şi fiindcă mi-e teamă că nu m-ar chema.
E prea complicat. Şi absurd.
Mai ales că, de fapt, nu poţi să mergi. Deasupra
minţii tale e o sferă. Pepe de Philoutek, eşti în
carantină. Nu mai poţi ieşi. Aşteaptă. Şi vei pătrunde.
Fragment din volumul „Manual de întrebări” de Carmen-Francesca Banciu, Editura Cartea Românească, 1984, în curs de reeditare la Editura Tracus Arte (2019)
Credit foto: Marijuana Gheorghiu
