Născut în Columbia, cu studii filologice finalizate la Bogotá, Manuel Cortés Castañeda şi-a susţinut în Spania, la Universitatea Complutense din Madrid, teza de doctorat referitoare la formele liricii moderne, concentrându-se pe opera lui Álvaro Mutis. Printre volumele sale de poezie (apărute la prestigioase edituri din diferite țări europene și latino-americane) amintim: „Trazos al margen” (1990), „Prohibido fijar avisos” (1991), „Caja de iniquidades” (1995), „El espejo del Otro” (1998), „Aperitivos” (2004), „Clic” (2005), „Delitos menores” (2006), „Fuera de tono” (2022). Actualmente, ţine cursuri de literatură şi civilizaţie hispano-americană în Statele Unite ale Americii, la Eastern Kentucky University.
Manuel Cortés Castañeda
Eseul de față, pe care, prin amabilitatea autorului, îl oferim spre lectură cititorilor Literomaniei, a fost scris ca răspuns la invitația pe care i-am adresat-o de a participa la secțiunea literară – intitulată „Voices from the Latin World” – a numărului pe anul 2026 al revistei americane „Theory in Action” (https://transformativestudies.org/volume-19-january-31-2026/), pe care am editat-o împreună cu Jay Corwin, profesor la Universitatea din Cape Town.
Fernando Arbeláez (1924–1995), cel căruia îi este dedicat acest text, a fost unul dintre marii poeți și eseiști columbieni ai secolului XX. Născut la Manizales (Caldas), în 1924, el a făcut parte din cunoscuta și ilustra generație Mito, colaborând mult timp la revista cu același nume. A tradus din opera lui Giorgios Seferis, Constantin Cavafis și Boris Pasternak. Este autorul volumelor de poezie „El humo y la pregunta” (1951), „La estación del olvido” (1955), „Canto llano” (1964), „Panorama de la nueva poesía colombiana” (1964), „Serie china” (1979), „El viejo de la ciudad” (1985), „Textos de exilio” (1986). A scris numeroase eseuri despre Saint-John Perse, Rainer Maria Rilke, Pablo Neruda, Federico García Lorca și T.S. Eliot. (Rodica Grigore)
Manuel Cortés Castañeda
Fernando Arbeláez și vocile poeziei
Orice concept, idee sau imagine, prin însăși natura sa, tinde să devină, cu timpul, un loc comun, un obiect obișnuit, chiar și în cadrul structurii fluide a unui poem. Iar asta nu doar din cauza uzului, abuzului sau neutilizării adecvate, ci din simpla nevoie de a dispărea, de a pieri, singurul mecanism posibil prin care ni se restituie ceea ce în general ne este refuzat sau ceea ce ne depășește voința de a păstra și de a conserva cel puțin lucrurile necesare, iar asta, să fim drepți, nu este tocmai ceva inerent condiției umane: să căutăm, să acumulăm, să punem mereu și tot mai mult deoparte.
Așadar, din această perspectivă, a afirma că o parte sau întreaga operă a unui poet se naște din izvoarele misticii Tao ar fi o simplă tautologie. Deși nu toți poeții caută să se risipească, odată cu propriile lor cuvinte, într-un principiu superior care îi definește, orice poezie autentică implică o atitudine mistică și are nevoie de o cale ce trebuie urmată înainte de a ni se dărui acea „comuniune” atât de necesară poemului și care garantează acel loc unic al sacrificiului, renunțării și singurătății, fără de care viața însăși n-ar mai avea valoare. Nu este oare tăcerea, în cele din urmă, ceea ce caută sau imaginează toată poezia?
Bazându-mă însă pe domeniul evidenței, ca metodă eficientă, și pe deteriorarea programatică a semnului, înțelese drept categorii necesare cuvântului în procesul său de reînnoire, reiterez ceea ce este deja evident, asemenea kabbaliștilor, anume că triunghiul are trei unghiuri și că poezia lui Fernando Arbeláez (1924–1995), asemenea multor altor creații poetice, reprezintă expresia unui misticism lipsit de vreo divinitate și, deopotrivă, lipsit de religie. Cuvântul poetic, mai aproape de principiul Tao decât de misticismul occidental, e mereu obsedat să-și umple golurile și înfrângerile cu o entitate superioară, construită după chipul și asemănarea sa. Această afirmație nu elimină neapărat vreo asemănare sau vreun punct de convergență. Pentru Arbeláez, cuvântul are o semnificație covârșitoare, dar (la fel ca pentru Sfântul Pavel, de pildă) spiritul este cel care ne dă viață, nu simplele cuvinte. Cuvintele așteaptă mereu, ca într-un etern limb, pentru a readuce orice suflet pierdut pe cărări rătăcitoare, spre certitudinea unei noi realități și a unui nou vis: „Pescarul/ aruncă din nou năvodul/ iar astfel lumea/ durează.”
Când vorbim despre misticism și despre principiul Tao, inevitabil trebuie să pătrundem într-un univers spiritual foarte complex. Mai ales dacă ne referim la misticismul occidental, unde cultul personalității este atât de important. Ar trebui să începem cu Pitagora, să trecem prin Platon, Pheidon, Sfântul Pavel, Sfântul Ioan, Sfânta Tereza etc., până să ajungem la Meister Eckhart, ca să menționăm doar câteva dintre cele mai proeminente figuri. Tao, la rândul său, are propriile texte datorită unei vechi tradiții și unui bine pus la punct sistem de gândire. Pentru taoiști, nu misticul contează, ci principiul Tao ca atare, separat de lumea esențelor în și pentru sine, și deopotrivă de cultul sinelui. „Tao Te Ching” nu este o carte, ci Cartea prin excelență, deoarece doctrina este cea care trebuie să unifice nu numai în ceea ce privește înțelegerea, ci și cuvintele ce-o exprimă. Și totuși, Tao și misticismul occidental converg în multe privințe, mai ales dacă ne referim la frecvent repetata „descoperire a unității pierdute” și la ceea ce o precedă în căutarea procesului și drumului spre perfecțiune: calea. În ambele sisteme, comuniunea este posibilă doar dincolo de conștiință și de dorință, amândouă fiind clar demarcate și bine definite în cadrul unei discipline aparte și al rigurozității unei metode specifice.
Poezia, pentru Arbeláez, ar fi, deci, absența poeziei, adică exact ceea ce ne apropie cel mai mult de poezie; poemul nu ar fi, așadar, altceva decât lipsă a poemului: întâlnirea cu tăcerea, cu acel ceva care nu se rostește, ci se simte. Produs deopotrivă al unui vis care nu mai visează și al unui cuvânt care nu se poate regenera decât pe sine, reușind să regenereze universul prin tăcerea care vorbește doar cu sine însuși.
Diferențele se vădesc mai ales în exprimare și în ceea ce este conceput drept principiu totalizator. Referințele la Tao din „Tao Te Ching” sunt adesea „obscure”, dar tonul folosit pentru a numi această entitate sau la lipsa acesteia este moderat și senin. Pasiunea, lirismul și tendința spre definire care caracterizează scrierea mistică în Occident „lipsesc cu desăvârșire”. (Welch 52) Și, în timp ce în Occident misticii consideră universul ca fiind ceva real, personal sau divin, taoiștii concep divinitatea doar ca pe ceva impersonal, iar universul ca pe ceva „iluzoriu și tranzitoriu” (Welsh 58). Când vorbește despre ființă, Lao Tzu o definește doar ca „nonexistență” sau „non-esență”. (Welch 58)
Sunt în număr de trei volumele de poezii în care putem vedea ce aspecte specifice gândirii Tao și misticii occidentale pătrund în opera lui Arbeláez: „Serie china y otros poemas” („Serie chineză și alte poeme”), „Secuencias para un Brujo de Oro” („Secvențe pentru un Vrăjitor de aur”) (în special poezia intitulată „Exegetul”) și „La estación del olvido” („Anotimpul uitării”), unde sunt de reținut în acest sens mai ales cele trei sonete despre singurătate. Din cauza constrângerilor de spațiu, mă voi referi doar la „Seria chineză” și voi face referiri la alte poezii doar dacă este absolut necesar.
Pe lângă nuanțele sau sonoritățile „noi”, care sunt singurele elemente care îi aparțin poetului, care sunt doar ale sale în procesul de creație, trebuie spus că la Arbeláez descoperim și cele trei etape sau momente în care misticul își pune viața în joc în relație cu divinitatea: a) Intuiția straniului care se insinuează, tot într-un mod straniu, prin simțurile cu vocație spirituală. b) Calea („metoda”) care precedă viziunea inexistentului. c) Comuniunea ca reafirmare a pierderii și act de consolidare a ceea ce nu mai este dorit.
Ar fi absurd și inuman să afirmăm că Arbeláez (și chiar așa-numiții „adevărați mistici”), în intuiția lor cu privire la procesul de depersonalizare, urmează o formulă de eliminare destinate consolidării acelei posibile întâlniri a cărei origine este însăși negarea, sau, poate, tăcerea. Vicisitudinile trupului și momentele de îndoială nu sunt doar elemente decorative în procesul mistic Tao, ci se găsesc mereu acolo, supraviețuind așa cum se poate. Sunt transmutate într-un profund sentiment de pierdere pe care Arbeláez îl percepe drept neantul unde cuvântul nu mai e nimic altceva decât prezența sau întruchiparea acelei non-entități. O stare de „nemișcare” sau paralizie, deloc străină suferinței profunde, așa cum se întâmplă la Sfântul Ioan sau la Sfânta Tereza, care aspiră doar la risipirea prin adăugare, nu printr-o eliminare absolută. Și, gravitând în jurul acestei „necesități inutile”, descoperim intuiția unui secret adânc, a unei porți ce duce spre lumea misterului, unde totul, chiar și inutilul, pare să se configureze în clipa perfectă a „armoniei”.
E vorba, mai întâi, despre intuiția spontană a vidului în relație intimă cu cuvântul care vorbește cu sine însuși și se creează în consonanță cu alte realități, negându-se simultan în calitate de reafirmare necesară în disonanță cu timpul: „Înainte de splendoare/ cuvântul/ copil al vocii/ și-a urmărit/ teribilul naufragiu…/ în cel mai întunecat gând/ negând”. Iar alături de acel gol, nemișcarea și tăcerea necesare, singura aspirație a neantului, juxtapuse cu cunoașterea sau înțelepciunea, care este în sine o negație ce nu aspiră spre altceva: „Punctul fără de sori/ imobil/ cu umbra lucrurilor/ ce vor veni./ Din vid am primit totul.” Golul și nemișcarea în întregul său spectru sau viziunea tăcerii pătrund și devin prezență; dar numai atunci când sunt devorate de reiterarea antitezelor care, deși neagă această rispirie, această dizolvare, o reafirmă cu și mai multă intensitate: „Căzută pe piatră/ reflexia întunecată/ a limpedelui chip.”
Numai că intuiția vidului, precum și chemarea sa ridică un zid în adâncurile solitudinii poetului, zid care trebuie escaladat și depășit, fără a se recurge la capcanele trupului sau ale cunoașterii. Ca și în mistica Tao, e necesar să „vezi fără a vedea” (Lao Tzu). Aspirația către neant este o pierdere și, în același timp, o negare, atât a dorinței, a aspirației, cât și a obiectului acelei dorințe, fie că fundamentul ei este plăcerea, cunoașterea sau iluminarea: „Numai până când vom șterge/ întunericul din lumină/ doar până când vom șterge/ întunericul din umbră/ ne ajunge realitatea.” Astfel, „Copacul/ ne dăruiește de secole seva sa… Iar pasărea, un cuib/ pentru oul de aur/ al nopții.”
Viziunile, intuiția misterului și consolidarea secretului care aparține fiecăruia dintre noi sunt posibile doar atunci când dorința nu mai e de natură să medieze sau încetează să ne mai facă să dorim. Același lucru se întâmplă și în cazul cuvântul poetic sau al unui act creator veritabil. Acestea sunt întâlniri cu ceva ce ne-a aparținut dintotdeauna, dar care ne este, deopotrivă, străin. Neantul, dacă apare, se vădește drept ceva distinct; iar asta se întâmplă fără ca noi să o putem evita și fără intervenția necesității sau a puterii unei voințe ireductibile. Căci, așa cum spunea pe bună dreptate Lao Tzu, „Nu poți cunoaște un lucru decât în raport cu ceea ce nu este”. „Numai cel care se eliberează pentru totdeauna de dorință poate avea acces la esențele secrete” (Welch 54). „Până când spiritul devine subtil și subțire” („San Juan, Noche II”): „Nu poți cunoaște un lucru decât în raport cu ceea ce nu este. Doar cel în stare să renunțe pentru totdeauna la dorință poate vedea esențele secrete”.
Așadar, așa cum vocea inexistentă a gândirii Tao încearcă să ne spună fără a e enunța ceva propriu-zis, vocea transparentă a poeziilor lui Arbeláez pare să ne șoptească la ureche că poezia nu este nimic mai mult decât renunțarea la dorință, deoarece în ea este posibil doar ceea ce este dorit, dar nu și cuvântul, care în sine este absență totală, înfrângere, vid. Totuși, pentru Arbeláez, negarea dorinței este chiar reafirmarea ei. Paradoxul dorinței nu este să se transforme în poem, deși acesta e alcătuit din însăși substanța sa. Iar dacă renunțarea și detașarea se produc prin convingere, intenție clară sau mascată, atunci poemul este alcătuit tocmai din acela cuvinte lipsite de spiritul care îl însuflețește, dar nu este omenesc: „Când dorința/ nu mai e/ ceea ce este/ ne întoarcem/ la eternul/ acum.” „Dacă vrei să știi/ ce este apa/ ieși din ea.” Pentru Arbeláez, această căutare a unui ZERO absolut cu care își încheie poemul „Exegetul” este posibilă, la fel ca în misticism, doar prin intermediul unei „Experiențe fără de experiență.”
Pe lângă dorința care nu aduce decât o mare de „aparențe”, cultura occidentală accentuează uneori excesiv și rolul exagerat al cunoașterii, înțelese ca mecanism de apărare, în contradicție cu libertatea. Pentru Arbeláez, acesta este cel mai mare obstacol în calea înțelegerii, apărând aluziv în cadrul unor antiteze care fac „mecanismul” renunțării dificil, dacă nu chiar imposibil. Arbeláez insistă asupra opoziției inimă / rațiune, dar dezvăluie în continuare acest paradox prin intermediul paradigmei limitat / nelimitat. Aspectele categorizate („numite”) în antiteză sunt o garanție a echilibrului în fragila structură umană, fiecare individ în parte fiind condamnat să-și stabilească limite, dar aceasta este tocmai negarea Căii: creăm și credem într-un sistem văzut ca modalitate prin excelență de a ne nega ființa care cere să fie creată și negată în fiecare moment. Pentru Arbeláez, numirea ca atare nu este altceva decât o expresie a oboselii și a incapacității de a participa la acel mare gol care ne este oferit doar dincolo de înțelegere: „Ceea ce este numit/ e limita.”
Însă Arbeláez este pe deplin conștient și de faptul că omul, prin forța propriei dorințe, e străin de noțiunea de limită. Întemeierea este un simptom exterior, o ficțiune care nu ne aparține, întrucât omul este „necunoscutul de sine însuși” (Fernando Pessoa), și tocmai lipsa voinței este ceea ce îi definește, în cele din urmă, voința. Astfel, poetul, la fel ca misticul, prins în această contradicție, are nevoie de o anumită „moderație” („tehnică”) pe calea care ne duce spre neant, unde totul este posibil: „Necunoscându-ne/ limitele/ trebuie să acționăm/ cu moderație:/ am putea distruge/ un imperiu/ cu mâinile noastre.”
Cunoașterea, pe de altă parte, ar contrazice „rațiunea de a fi” a revelației finale. În poezie, ca și în mistică, ceea ce contează nu este realitatea, ci mai degrabă capacitatea realității de a deveni ireală, de a se întoarce la natura sa mai profundă și mai adevărată: „Urma unei păsări/ în substanța asiduă/ a somnului/ […] Secretă/ este alcătuirea/ omului/. La fel/ de secret/ e fiecare univers/ descoperit de ochii săi.” Altfel spus, intuiția e posibilă doar în afara înțelegerii, iar cunoașterea e mai presus de ea, vădindu-se ca propria sa negare. Există doar acel pătrat care nu există, pentru că fără unghiuri nu există pătrat, iar fără pătrat nu există nici unghiuri: realitatea nu este nimic mai mult decât o invenție trecătoare. Știința e o cunoaștere falsă prin excelență și, totuși, e cea mai necesară în universul dorinței și al necesității, deoarece omul, așa cum spunea pe bună dreptate Nietzsche, preferă să creadă în neant decât să nu creadă („Ecce Homo”).
Ignoranță, „eșec” al înțelegerii, dorință care nu aspiră spre mai mult, pierdere a căii care ne duce către noi înșine și dincolo de noi înșine; încredere în secretul propriului nostru mister, care nu e, de fapt, al nostru, iar alături de cuvântul care nu mai vorbește, adică în adâncul propriei inimi, nimicul ce se dezvăluie în armonia sa unică de lumină și umbră: „Dincolo/ de munte/ și de această parte/ a râului/ vocea unită/ a vorbitorului tăcut/ cântecul/ murmurat/ de la sine/ visul/ care visează/ treaz.”
Poezia, pentru Arbeláez, ar fi, deci, absența poeziei, adică exact ceea ce ne apropie cel mai mult de poezie; poemul nu ar fi, așadar, altceva decât lipsă a poemului: întâlnirea cu tăcerea, cu acel ceva care nu se rostește, ci se simte. Produs deopotrivă al unui vis care nu mai visează și al unui cuvânt care nu se poate regenera decât pe sine, reușind să regenereze universul prin tăcerea care vorbește doar cu sine însuși. Cuvântul nu este nimic mai mult decât „Darul Irealului”. Pentru Arbeláez, poemul e alcătuit, la rândul lui, din alte și alte cuvinte, rămânând, totuși, este dincolo de cuvinte: „Mai bun e vinul/ (simbol al comuniunii) decât faima,/ spunea Li-Po/ care știa totul/ în afară de/ disciplină/ și respingea lumea/ ca fiind inutilă și complicată.”
Starea de comuniune este un produs al neștiinței deliberate și al pierderii sinelui, transmutat anterior în substanța însăși a solitudinii: „Nuditate a sa, oglinda care mă visează/ și tăcerea ei, cântec care mă uită! Închisoare liberă! Singurătatea mea! Stăpâna mea!” (Sonetul III). Dar, dincolo de toate acestea, Arbeláez reiterează, fără teama vreunei contradicții, că totul „îi este dat/ doar celui care are/ deja.” Ca într-o vagă amintire a liricii lui Pindar, el pare să insinueze că este vorba, întotdeauna, doar de a găsi sau de a înțelege ceea ce suntem ori știm deja. Omul devine, sau se pierde, doar cu puținul pe care îl are și nu știe că îl are. Altfel, inima omului nu ar fi nimic mai mult decât un sac plin cu ceea ce nu-i aparține: „Lucrarea/ poate fi desăvârșită/ doar/ în alții.” Suntem unici, e adevărat, însă asta se vădește numai în afara noastră (în celălalt). Prin urmare, „Un bun negustor/ își ascunde cu grijă/ profitul.” Pentru Arbeláez, ca și pentru taoiștii și misticii culturii occidentale, este vorba, în cele din urmă, doar despre inimă: „Un dulce surâs/ e calea secretă.”
Bibliografie selectivă
Arbeláez, Fernando. Serie china y otros poemas. Bogotá: Colcultura, 1968.
Cilveti, L. Ángel. Introducción a la mística española. Madrid: Cátedra, 1974.
Welch, Holmes. Taoism: The Parting of the Way. Boston: Beacon Press, 1957.
Traducere și prezentare: Rodica Grigore
În foto: Fernando Arbeláez (sursă aici)
Sumar Literomania nr. 398 (2026)
Scrie un comentariu