Proze scurte de Peter Bichsel (VI)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Bărbatul cu memorie

Am cunoscut un bărbat care ştia tot mersul trenurilor pe de rost, pentru că singura sa bucurie erau trenurile şi-şi petrecea timpul liber în gară, privea cum soseau şi cum plecau trenurile. Admira vagoanele, puterea locomotivelor, mărimea roţilor, admira conductorii cei sprinteni şi pe şeful de gară.

Cunoştea fiecare tren, ştia de unde venea, încotro pornea, când sosea undeva şi ce trenuri urmau iarăşi să sosească şi când porneau, din nou, la drum.

Cunoştea toate numerele trenurilor, ştia în ce zile plecau, dacă aveau vagon restaurant, dacă aşteptau sau nu vreo legătură. Ştia care trenuri au vagoane poştale şi cât costă un bilet până la Frauenfeld, la Olten, până la Niederbipp sau indiferent până unde.

Nu intra în crâşme, nu mergea la cinematograf, nu se plimba, nu avea bicicletă, nici radio, nici televizor, nu citea ziare, nici cărţi, iar dacă ar fi primit scrisori nu le-ar fi citit nici pe acelea. Pentru toate acestea îi lipsea timpul, deoarece îşi petrecea zilele în gară şi doar când mersul trenurilor se schimba, în mai şi octombrie, nu-l mai vedea nimeni câteva săptămâni.

Atunci stătea în casă, la masă, şi învăţa pe de rost, citea noul mers al trenurilor de la prima pagină la ultima, observa modificările şi se bucura de ele.

Se mai întâmpla ca cineva să-l întrebe despre ora plecării vreunui tren. Atunci i se lumina toată faţa şi dorea să ştie exact până unde ţinea călătoria, iar cel care-l întreba scăpa, cu siguranţă, trenul, nu-i mai dădea drumul, nu se mulţumea să spună doar ora, îi spunea numărul trenului, câte vagoane are, posibilele legături, când şi unde le are; îi spunea cum putea călători cu trenul respectiv la Paris, unde trebuie coborât şi când se ajunge şi nu pricepea de ce pe oameni nu-i interesau toate acestea. Dacă, însă, careva îl părăsea înainte de a-i spune tot ce ştia, se supăra, insulta oamenii şi striga în urma lor: „Nu ştiţi nimic despre trenuri!”

El însuşi nu urcase niciodată într-un tren.

N-avea niciun rost, spunea, pentru că el ştie dinainte când porneşte trenul spre desinaţie.

„Doar oamenii cu memorie slabă călătoresc cu trenul”, spunea el, „dacă ar avea o memorie bună ar putea memora ca şi mine ora plecării şi ora sosirii şi n-ar fi nevoiţi să mai călătorească, să-şi piardă vremea.”

Am încercat să-i explic, am spus: „Dar există oameni care se bucură de călătorie, circulă cu trenul şi privesc afară, pe unde trec.”

Atunci s-a supărat, crezând că-mi bat joc de el şi a spus: „Şi asta e scris în mersul trenurilor, vor trece pe lângă Luterbach şi Deitigent, Wangen, Niederbipp, Onsingen, Oberbuchsiten, Egerkigen şi Hägendorf.”

„Probabil că oamenii trebuie să călătorească cu trenul pentru că doresc să ajungă undeva”, am spus eu.

„Nici asta nu poate fi adevărat”, spuse el, „pentru că aproape toţi se întorc odată înapoi şi există oameni care urcă aici în fiecare dimineaţă şi se întorc seara înapoi, aşa o memorie proastă au.”

Şi începea să-i insulte pe cei din gară. Striga în urma lor: „Idioţilor, nu aveţi deloc memorie!”

Striga în urma lor: „Veţi trece pe lângă Hägendorf”, şi credea că le va strica tot cheful.

Striga: „Proştilor, aţi călătorit şi ieri.” Iar când oamenii râdeau, începea să-i smulgă de pe scări şi-i înjura să nu plece cu trenul.

Aproape că-ncerca să-i lovească.

„Cine nu vrea să audă, trebuie să simtă”, striga el.

Atunci şeful de gară fu nevoit să-i spună bărbatului că va fi obligat să-i interzică accesul în gară dacă nu se comportă civilizat. Iar omul s-a speriat pentru că nu putea să trăiască fără gară, şi n-a mai scos un cuvânt, zăcea toată ziua pe bancă, privea cum vin şi cum pleacă trenurile, şi uneori mai şoptea pentru sine unele numere, şi-i urmărea pe oameni şi nu-i putea înţelege.

Aici, de fapt, ar fi povestirea încheiată.

Dar, mulţi ani mai târziu, s-a deschis în gară un birou de informaţii. Acolo şedea un funcţionar în spatele ghişeului şi ştia să răspundă la toate întrebările despre trenuri. Asta nu crezu bărbatul cu memorie şi merse, zilnic, la biroul de informaţii întrebând ceva foarte complicat ca să-l testeze pe funcţionar.

Întreba: „Ce număr are trenul care ajunge la ora 16 şi 24 în Lubech în duminicile de vară?”

Funcţionarul deschidea o carte şi spunea numărul.

Întreba: „Când ajung la Moscova, dacă plec de aici la ora 6 şi 59?”, iar funcţionarul îi spunea.

Cealaltă zi, însă, l-a întrebat pe funcţionar: „Câte trepte sunt în faţa gării?”, iar funcţionarul spuse: „Nu ştiu.”

Omul începu, acum, să fugă prin toată gara, făcea salturi de bucurie şi striga: „Nu ştie, nu ştie!”

A mers acolo şi a numărat treptele, şi-a întipărit numărul în memorie unde, acum, nu mai exista mersul trenurilor.

Apoi nu a mai fost văzut niciodată în gară.

Acum mergea prin oraş, de la o casă la alta, şi număra treptele scărilor, le memora, şi cunoştea numere care nu existau în nicio carte din lume.

Dar, după ce a cunoscut numărul treptelor din oraş, a mers la gară, s-a dus la ghişeu, şi-a cumpărat un bilet şi a urcat, pentru prima oară în viaţa sa, într-un tren, ca să ajungă într-un alt oraş, să numere şi acolo treptele scărilor şi apoi să călătorească mai departe, pentru a număra treptele scărilor din întreaga lume, pentru a şti ceva ce nimeni nu ştie, ceva ce niciun funcţionar nu poate afla din cărţi.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)