Ajunse înapoi în locuința lui. Scurta escapadă îl obosise, ca și efortul necontenit de a-și păstra echilibrul. Se întrebă de câte zile nu mai mâncase nimic, dar realiză că nu își putea da seama.
Își lăsă haina groasă în cuier și se așeză pe canapea, ca întotdeauna, ridicându-și picioarele pe scaunul de bucătărie pe care și-l adusese în cameră special pentru asta. Gândurile începură să îi rătăcească, așa cum se întâmpla întotdeauna în ultima vreme.
Ce era ciudat era atracția pe care o exercita asupra lui întâmplarea din vara trecută. Gândurile îi reveneau periodic la întorsătura incredibilă pe care o luaseră evenimentele, din cauza aceleiași impresii că ceva îi scăpa necontenit, ceea ce îl făcea să reia întruna firul relației dintre Anda și el din cei patruzeci de ani care trecuseră.
În ciuda oboselii, se ridică și, cu gestul reflex care îi intrase în obicei, se duse la fereastră. Privi îndelung, fără să îl vadă, peisajul bine-cunoscut: acoperișurile caselor din jur, strada luminată doar de lampadare. Dădu din umeri și se răsuci.
Anda stătea în fața lui, în fotoliu. Dar când adusese el un fotoliu aici? Nu își mai amintea. Era însă aici, fără niciun dubiu. Doar îl vedea cu ochii lui, ca și pe ea. Purta o jachetă verde de stofă, aceeași ca în fotografia pe care i-o trimisese în primăvară, care nu îi plăcuse: nuanța era prea închisă. La rever avea prins mărțișorul pe care i-l trimisese la rugămintea ei în primăvară.
„Ce cauți… Când ai ajuns aici?…ˮ îngăimă el.
„Dar eu îți spusesem să mergem undeva împreunăˮ, tocmai rostea ea. „Ce? Unde să mergem împreună? Ce tot spui acolo?ˮ „În primăvara aceea de acum patruzeci de ani, când am fost împreună.ˮ Desigur că visa, sau avea o halucinație, dar nu se putu împiedica să îi replice: „Tu ? Mi-ai spus asta? Cred că te înșeli, Anda. Erai așa de temătoare, că nici sânii nu ți i-am atins vreodată.ˮ
Era ciudat; era sigur că ea nu îi spusese niciodată așa ceva, deși acum ea era sigură că o făcuse.
„Oricum Sanda pleca aproape în fiecare sâmbătă la țară, la părinții ei…ˮ, continuă ea. „Dar nu mi-ai făcut niciodată vreo aluzie la asta – ca ai vrea să facem dragoste atunci.ˮ „Așa am fost crescuți noi, generația noastră, cu interdicția în privința asta. Dacă o fată făcea avansuri unui băiat, era o stricatăˮ, continuă ea, fără să pară că ia în seamă obiecțiile lui. „Și ai fi vrut să-mi poți face avansuri ?ˮ zâmbi el.
Anda râse ușor. „Te iubeam încă din clasa a X-a, când ai venit în clasa noastră, și eram prieteni. „Cum ?!ˮ „Da, nu ți-ai dat seama, fiindcă nu ți-am dat nimic de înțeles vreodată. Din cauza asta – și arătă cu un gest urmele de arsuri de pe obraz. Mă considerai doar prietenă, și atât.ˮ
Fără să vrea, fu captivat de dialogul acela neverosimil și se pomeni răspunzându-i: „Ai talentul să mă surprinzi întruna. Dacă mi-ai fi spus, multe ar fi fost altfel.ˮ
Numai amorțeala în care căzuse de la o vreme îl împiedică să fie cuprins de un regret disperat. Înr-adevăr, multe lucruri s-ar fi schimbat dacă i-ar fi mărturisit atunci că îl iubește.
Dar oare era adevărat? Nu putu să nu se întrebe. Comportamentul ei din ultima vreme îl determinase să nu se mai încreadă aproape deloc în afirmațiile ei, ceea ce, având în vedere relația lor de demult, era jalnic.
Se așeză, bâjbâind, pe marginea canapelei, fără să o scape din ochi. Fotoliul era în celălalt capăt al camerei, lângă ușă. Simți că nu s-ar apropia în ruptul capului de el nici cu o jumătate de pas.
„M-a fermecat privirea ta catifelată…” își aminti ea. „Dar nici asta nu a fost de ajuns, nu-i așa? nu se putu stăpâni să nu o întrebe. Nimic nu a fost de ajuns ca să te întorci la mine.”
„De ce începi acum iar cu reproșurile astea? Știi de ce a trebuit să rămân.ˮ Și arată din nou spre cicatricele de pe obraz. „Ai făcut greșeala să alegi operațiile în locul meu, iar eu am făcut greșeala să nu îți întorc spatele când ai făcut asta, replică el nemilos.
„Dar tot degeaba, comentă el necruțător. Operațiile nu au reușit.ˮ „Ba da, dar m-am lovit la obraz de spătarul scaunului din față cînd veneam de la Annaba cu autobuzul, fiindcă tata nu a putut veni să mă ia cu mașina, și șoferul a pus o frână bruscă.ˮ
De data aceasta sări în picioare. „Mie mi-ai spus în 2000, la Paris, că cicatrizezi prost, și mi-ai arătat o cicatrice a unei excizii de aluniță de pe umăr !ˮ
Făcu câțiva pași prin cameră, agitat. „Care-i adevărul? Ce faci tu acum? Rescrii istoria, sau ce? Cred că voi numiți asta «falsificare retrospectivă a memoriei», nu?ˮ
Anda nu spuse nimic; tăcea, cu privirile în jos. „Ce nu înțeleg e de ce ai mai revenit de fiecare dată. Ai încetat să-mi mai scrii în vara lui 1980.ˮ „Fiindcă mi-ai scris că dacă nu mă întorc, te sinucizi.ˮ „Poftim?!ˮ Făcu un pas înapoi, gata să își piardă echilibrul, siderat de cele auzite. „Eu ți-am scris asta? Anda, fabulezi! Nu ți-am scris niciodată așa ceva! Ți-am scris doar că nu mai rezist dacă nu te întorci și nu știu ce s-ar putea întâmpla!ˮ
Mai făcu câțiva pași, neputând să se calmeze, întrebându-se în același timp de ce îl mai tulburau asemenea lucruri.
„Ce faci? repetă el. Cauți pretexte ca să îți scuzi comportarea mizerabilă?ˮ „De ce spui asta?ˮ „Fiindcă așa a fost ! Ți-am spus, măcar dacă nu mai reveneai o dată la câțiva ani. M-am trezit cu o scrisoare de la tine în 1984, apoi iar nu mi-ai mai scris, apoi cu alta în 1986, în care nu mi-ai dat vreo adresă ca să-ți răspund, ceea ce a fost ca o palmă în toată regula!ˮ „Locuiam încă cu părinții atunci…ˮ „Și în 1984 nu locuiai tot cu ei? Și ai închiriat o căsuță poștală!ˮ
Anda tăcu din nou. „Și cât ai făcut operațiile astea, mă rog frumos ?ˮ „Până în 1985, când i-am spus lui tata că nu le mai fac, și a sărit în sus.ˮ „Ce ?! Anda, mă omori înaintea radiațiilor ! În scrisoarea aia din 1986, fără adresă de răspuns, mi-ai spus că operațiile tale avansează la fel de încet.ˮ
Visa oare? Probabil că numai așa se puteau explica contradicțiile dintre propriile ei versiuni diferite ale acelorași evenimente.
„Ai mai făcut o chestie ca asta, își aminti el brusc. Mi-ai spus la un moment dat că în 2000 am zis că, dacă vin în Franța și ne căsătorim, vom trăi din salariul tău.ˮ Se opri o clipă, copleșit de furie. „Așa ceva nu aș fi putut spune niciodatăˮ, conchise el sec. „N-aș trăi niciodată pe spinarea unei femei.ˮ
Se duse la fereastră și privi în întunericul de afară, risipit doar de lampadarele de pe stradă. În geam vedea reflecția camerei și a Andei, stând în fotoliu, cu capul plecat și părul lung acoperindu-i obrajii, și se simți copleșit de aceeași tandrețe remanentă dintotdeauna, pe care nu reușeau să o spulbere nici dezamăgirile pe care i le provoca, nici furia stârnită de acestea.
„Știi, ți-am spus că în 2012 am venit la București la nunta fratelui unei prietene. Era la biserica catolică de lângă tine. Ți-am spus că trecând pe sub ferestrele tale m-am gândit la tine. De fapt, după nuntă – masa era peste câteva ore – am stat cu fiicele mele în localul de sub tine…ˮ „Cum?! Ce ai făcut?ˮ „Am tot sperat că o să ieși și o să te văd…ˮ „Dumnezeule! Și ce ai fi făcut dacă mă vedeai?ˮ „Nu știu. Aș fi leșinat?ˮ
Își zise că era un coșmar; afla într-un ritm prea rapid prea multe lucruri șocante, pe care nu le știuse niciodată. Avea să se termine vreodată?
„Dar nu m-ai căutat. Ai așteptat sperând că o să apar, lăsând totul pe seama hazardului. Dar să mă cauți direct, nu, Doamne ferește!ˮ Se întoarse spre ea. „Ai mai venit în țară?ˮ „Da, în 2017 și 2019, când a murit Sanda.ˮ „Dumnezeule mare ! Chiar nu se mai termină?!ˮ „Ce să se termine?ˮ întrebă surprinsă Anda. Îi observă parcă abia atunci ridurile și se simți zguduit. Încercă să și-o amintească pe Anda, așa cum era la 19 ani; chipul îi rămânea însă neclar, difuz. Doar părul și-l amintea perfect, lung, blond-închis.
„Surprizele pe care nu încetezi să mi le faci, replică el sec. Mai ai?ˮ „De ce te porți așa cu mine?ˮ „Din cauza felului în care te-ai purtat tu cu mine atâția ani. Ți se pare că ai fost corectă ? Pentru o femeie care spunea că mă iubește atât de mult?ˮ „Dar te-am iubit mereu…ˮ „Se pare că nu destul. Nu ai fost consecventă. Mă iubeai, dar nu m–ai căutat niciodată. A trebuit să te caut eu.ˮ „Și am fost fericită cînd ai făcut-o. Se întrebau toți ce e cu mine. Când am venit la Paris să mă întâlnesc cu tine, am trecut prin bariera de taxare de pe autostradă; atunci am aflat că e flexibilă, din fericire. M-am întors pe jos, rușinată, să plătesc taxa, în timp ce toți se holbau la mine,ˮ „Nu înțelegi, Anda. A trebuit să te caut eu, deși mi-era foarte greu de aici, chiar și după 1990. Tu puteai s-o faci oricând.ˮ
Realiză că duceau un dialog al surzilor, parcă fără să se audă, deși despre aceleași lucruri. Viziunile le erau divergente.
„Știi ce se desprinde din tot comportamentul tău din acești patruzeci de ani?ˮ În momentul acela fu frapat de tonul rece, aproape științific, pe care își dădu seama că îl adoptase de la începutul discuției lor. „Contrastul. Ai avut un comportament contrastiv. Contrastul a fost mereu caracteristica principală a comportării tale. Mă iubeai, dar nu ai făcut tot ce puteai – și puteai face multe, mingea era în terenul tău, din păcate! – ca să fim împreună, adică să te întorci la mine.ˮ „Nu puteam să mă întorc. M-ar fi luat în colimator Securitatea. Și apoi, dacă mă întorceam fără să-mi termin operațiile, iar tu mă părăseai la un moment dat ? Ce aș mai fi făcut atunci?ˮ „A, deci asta era grija ta, că o să te părăsesc, iar tu, fiind în continuare marcată fizic, nu ai fi putut să-ți găsești pe altcineva ?! Dar oricum nu au reușit, nu-i așa ? Operațiile, adică.ˮ
Se miră de acest acces de cruzime; nu îi intra în obicei. Dar felul ei de-a reda lucrurile îl exasperase dincolo de orice închipuire. Chiar se poate ca cineva să schimbe într-o asemenea măsură în mintea lui un lucru sau o întâmplare, încât să fie convins că așa a fost în realitate? Își aminti deodată că da. Într-o carte de psihologie din multele pe care le tradusese era descris exact un asemenea caz, în care niște părinți traumatizați de moartea copilului modificaseră integral perioada legată de acel eveniment, fiind sincer convinși de autenticitatea sa.
„Am încercat să te îndepărtez de mine și nu am reușit decât să mă îndepărtez de mine însumiˮ, vorbi ea pe neașteptate.
Rămase cu privirile în jos, sprijinit cu coatele de genunchi, brusc istovit de confruntarea aceasta care i se părea din ce în ce mai aberantă. Ce rost mai avea acum?
„Am călătorit în mai multe locuri, fără chef, dusă de ceilalți, fără dorința de-a o face, când de fapt singura mea dorință era să mă întorc la tine. Nu am făcut-o. Din motive precise: ca să-mi tratez rănile vechi, cât se poate de reale, ca să ajung medic, ca să te uit. Credeam că se poate.ˮ
„Nu știu cum ai mai avut curajul să dai ochii cu mine după așa cevaˮ, nu se putu abține să spună. „Mi-a trebuit mult timp sa îmi dau seama că substratul problemei e haosul din mintea ta. Cum a spus fostul tău soț? «Ești complet dezordonată.» Nu ai gândit niciodată în perspectivă , nici măcar în chestiunile esențiale din viața ta. Țin minte cum spuneai în 2000: «O să vedem atunci»? Degeaba îți replicam eu că s-ar putea ca «atunci» să nu mai ai ce vedea, erai neabătută. Iar recent mi-ai dat exemplul cu Indiana Jones, când puntea aceea peste prăpastie apărea pe măsură ce făcea câte un pas. Noroc că stăteam pe scaun, că altfel aș fi căzut din picioare. Dar în final toate tendințele astea s-au întors împotriva ta și te-au distrus.ˮ
„Am încercat să te uit. Astăzi îmi dau seama că nu va exista uitare; era doar o strategie ca să depășesc suferința, așa cum am inventat destule alteleˮ, continuă ea, parcă fără să îl audă. Ceva din tonul ei îl făcu să își ridice ochii și să o privească. Anda avea o expresie rătăcită, de oarbă.
„Ce e cu tine? Lasă, că nimic din toate astea nu mai contează acum.ˮ Anda se uită întrebător la el, de parcă îl vedea pentru prima oară, apoi privi în jur, dezorientată, părând că se întreabă unde e și ce caută aici. I se păru atunci că o pală de vânt izbise geamul și gândul îl duse, absurd, la o explozie nucleară. Se întoarse să se uite pe fereastră; afară domnea același întuneric. Când se întoarse la loc, camera era goală. Anda dispăruse, și din fotoliu nu mai rămăsese nici urmă.
Rămase nemișcat, cu spatele la fereastră și la întunericul de afară. „Ce-a fost asta?ˮ Își aminti că acesta era titlul unei nuvele de groază a unui scriitor american.
„Ce-am făcut, am visat, sau ce? Am început să am halucinații din cauza bolii? Se manifestă deja? Oare dacă aș fi întins mâna, aș fi atins-o? Dar se știe: halucinațiile pot fi și tactile… Și atunci, dacă aș fi atins-o, de unde aș fi știut dacă e reală sau nu? Și dacă era reală, cum de era aici?ˮ
Scutură din cap; iar i-o luau gândurile razna. Dar nu era de fapt normal, în asemenea situații de neconceput ? «În drum spre eşafod ţi se îmbulzesc fără să vrei în minte mii şi mii de gânduri…»
De unde era asta? Și atunci atunci realiză ceva surprinzător: „Parcă a fost conversația lui Ivan Karamazov cu Diavolul. Nu rezultă clar dacă a fost reală sau o halucinație, mai ales că Ivan sfârșește prin a înnebuni. Își aminti că Teodor remarcase că nu se putea ști sigur dacă fusese o halucinație sau nu: «E atât de realist totul că e greu să îți dai seama.» Prosopul acela nu era pe scaun, unde credea că îl lăsase… «Un ins care, Dumnezeu știe cum, pătrunsese în cameră…»ˮ, își aminti el vag.
Dar acum putea măcar încerca să afle ce se întâmplase. Se smulse de la fereastră, se așeză la birou și deschise computerul. În timp ce aștepta să se deschidă, își aminti brusc că Anda, de supărare, îl blocase pe rețelele sociale. Dar simultan realiză că mai exista o cale de-a o contacta: prin telefon, pe WhatsApp.
Însă mâna așezată pe cursor i se opri brusc în loc. „Dar de fapt ce vreau să aflu? Dacă e acolo? Dacă a fost cu adevărat aici sau nu? O să spună că sunt nebun! Dar chiar mai contează asta? Mai contează ceva acum?ˮ
Dar ezită din nou cu mâna pe cursor. Rămăseseră destule ranchiune și lucruri pe care nu i le spusese, și se temea că vor izbucni iarăși, inevitabil, chiar și în condițiile actuale, când vor începe să vorbească. Conversația lor recentă – indiferent că fusese o halucinație sau cine știe ce altceva – o demonstrase pe deplin.
Își aminti că Anca purta mărțișorul pe care îl rugase să i-l trimită, în primăvară… Și atunci se întrebă, simțind ca o izbitură în față, dacă Anda mai era în viață.
Fragment din romanul „Ultimul refugiu”, în curs de apariție la Editura Junimea
În foto: „Couple S’embrassant” de Louis Toffoli (sursă foto aici)
Scrie un comentariu