Atelier Nr. 229-230

Don Juan în teatrul lui Ion Minulescu

Reach content fpor Google search „ion minulescu”



Popular prin poezia sa, cantabilă în maniera șansonetelor, Ion Minulescu, scriitor de la a cărui naștere se împlinesc pe 6 ianuarie 141 de ani, este și autorul câtorva piese de teatru, jucate în perioada interbelică, interesante printr-o reluare insistentă a mitului lui Don Juan, de consistentă tradiție în dramaturgia europeană.

Debutează ca autor dramatic în 1921 cu „Pleacă berzele” și „Lulu Poppescu”, piese care au premiera în aceeași zi, pe 10 ianuarie, la Teatrul Național din București. Interesul pentru teatru datează, însă, de la începutul activității literare, prima încercare dramatică fiind un text din 1904, intitulat „O dragoste veche.” Dintre piesele interbelice se detașează valoric „Ciracul lui Hegesias sau Omul care trebuia să moară” (1924), „Manechinul sentimental” (1926) și, mai ales, „Amantul anonim”(1929), piesă care aduce la suprafață mitul, existent într-o formă sau alta în toate. De altfel, același seducător fidel doar fugitivelor momente de grație – „heureux instants d’amour”, cum ar spune Verlaine – este și figura tutelară a poeziei. Filozofia lui are puțini urmași într-o literatură care și-a asumat rareori cu adevărat o modernitate laică radicală:

„Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!”

Formula dramatică este eterogenă, un amestec de teatru bulevardier, comedie de moravuri și poezie simbolisto-decadentă, blazat melancolică, străină de cele mai multe ori atât de patosul romantic, cât și de gustul pentru metafizic al unei direcții importante a simbolismului, căreia-i aparține cel mai interesant dramaturg european al teatrului poetic de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Maurice Maeterlinck.

Lumea citadină a pieselor, una a boemei artistice și a scenei, cu precădere, are poezia și caricaturalul marionetelor. Decorul inițial din „Manechinul sentimental”  este fațada unui magazin luxos cu firma „La dernière mode”, care vinde o marfă specială, atât pentru femei, cât și pentru bărbați: „Confections, Opinions&Sentiments”. În „vitrine” apar două rezervații de manechine, animate de același resort mecanic, visul strălucirii, al gloriei care să mântuie ca un „deus ex machina” de vidul existențial: teatrul – actori, regizori, autori, directori – și aristocrația. Scriitorul Radu Cartian lucrează la o piesă al cărei scenariu este semnificativ în această privință: un scriitor seduce o aristocrată, veche metodă stendhaliană, bovarică, a parvenirii, cu rezultate îndoielnice.  Jeana Ionescu-Potopeni, căreia îi ceruse ajutorul ca să vadă pe viu cum se trăiește în lumea oamenilor cu mulți bani, se îndrăgostește de el, dar Cartian nu voia decât un joc monden, un rol previzibil, cu durată limitată.


Citește și „Adela”, un roman fără vârstă

 

Reach content for Google search „g. ibraileanu”, „adela de g. ibraileanu”, „carti pentru bac”, „garabet ibraileanu”


În „Amantul anonim”, Don Juan cel „adevărat” apare la teatru în seara reprezentației cu „El burlador de Sevilla”, cunoscuta piesă a lui Tirso de Molina, care a jucat un rol major în impunerea mitului: „Îmbrăcat cu pelerină lungă dublată cu mătase violetă, păsește în scenă spre uimirea tuturor, producând oarecare răceală în atmosfera de caldă intimitate de până atunci. Cât timp stă în scenă, Necunoscutul nu-și schimbă locul și vorbește ca o statuie mecanică”. Seducătorul și Comeseanul de Piatră, umbra terifiantă a lumii de dincolo și-a pedepsei divine, se contopesc în această imagine, dar piesa nu dezvoltă interesanta intuiție într-un scenariu dramatic. Fantasma altei ordini decât aceea a manechinelor se dizolvă repede într-o poveste banală. Actrița care o interpretează pe Doña Sol, prinsă în mrejele Necunoscutului exotic, este părăsită după o noapte de amor la hotel. Se-ntoarce neschimbată la scena teatrului și a vieții, după un interludiu de poezie erotică.

În variantă minulesciană, Don Juan este omul fără trecut, fără memorie și fără nume, „un colecționar maniac de eroine sentimentale”. Erosul se situează în afara moralei, lipsește conștiința păcatului. Pierrot din „Ciracul lui Hegesias sau Omul care trebuia să moară” face apologia plăcerii ca mod de a consuma o vitalitate ce-și are rațiunea în sine și de-a experimenta tot ce e omenește posibil: „ Păcatul te perpetuează […] Am cules toate fructele din pomul conștiinței binelui și răului. Am începutul culesul dis-de-dimineață, când fructele erau încă verzi, și nu m-am oprit decât în preajma nopții, când mi-am dat seama că pentru mine fructele începuseră să se treacă.” Locul lui Don Juan de altădată, cel care sfidează cerul și e pedepsit, a fost luat de un comediant. Boema și scena sunt spațiile lui predilecte, cu aerul lor excentric, pe care-l afișează ca pe un blazon aristocratic.

La începutul secolului XX, simbolismul încetățenește în literatura română franțuzescul, baudelairianul „amant(ă)”, în defavoarea constelației lingvistice de origine slavă sau balcanică, dominantă în poezia romantică: „dragoste”, „iubire”, „mire”, „mireasă”. De altfel, neologismele romanice schimbă într-o formă ostentativă limbajul liric, un motiv în plus de respingere a noii direcții de cultura dominantă, conservatoare, cu gustul autorilor posteminescieni și-al unei posterități romantice care rezonează cu toposul femeii fantasmatice, inaccesibile, încununate apoteotic în „Luceafărul” („Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele”), uitând reversul misogin cvasiobligatoriu („Feri în lături, e Dalila!”). Odată cu termenul, ajunge în prim-plan o ipostază erotică provocatoare, cu aura decadenței, incorfortabilă pentru o cultură tânără (de import, în viziunea conservatorilor): iubirea-seducție, motiv central nu doar în teatrul minulescian, ci și în poezie. Motivul apare în câteva din cele mai frumoase texte ale autorului, în special în primul volum, „Romanțe pentru mai târziu” (1908), esențial pentru impunerea școlii literare în spațiul public:

„Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!

În cinstea ta
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, –
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ți-am presărat garoafe
Și maci –
Tot flori însângerate
Și cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca și-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiță
Și-un ram uscat d-Eucalipt. […]

(„Celei care minte”)

Reluarea obsedantă a mitului lui Don Juan în piesele minulesciene se datorează în aceeași măsură prestigiului pe care imaginarul vechi, de mare rezonanță culturală, îl capătă în simbolism și, de altfel, în întregul modernism. Dincolo de rețetele facile ale unui teatru popular, textele rămân interesante și prin sugestia unei limite între fantezie și realitate ușor de trecut, prin poezia erosului blazat, de durata și strălucirea unei clipe. Don Juan nu e doar seducătorul cu o aură de mucava, dar și cel care abandonează, iar goana necontenită după altceva îi maschează inconsistența. Este forma de a visa a unei lumi care nu mai crede în mituri, dar e încă fascinată de ele.

 

Donează

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.