Atelier Nr. 229-230

De ieri, alaltăieri… (X)




Îmi făceam tot felul de planuri în legătură cu un posibil viitor în satul mamei. Nu vizam preocupări veterinare, agricole sau mecanic-agricole, deși schițam intenții legate de munca pământului pe lângă casă în termeni edulcorați. Îmi imaginam că plantele cresc mai cu seamă sub oblăduirea climei, omul doar asistând sau intervenind ocrotitor în simbioza dintre sămânță și stihii. Un efort atenuat de dibăcie și uneltele proprii oricărei gospodării țărănești puteau, în mintea mea, să asigure un trai fără griji. Idealurile mele nu treceau de ambițiile unui dascăl rural care, după programul de lucru, își îngrijește grădina și lotul de pe hotar, numit de localnici delniță, ca mai apoi, în termen rezonabil, să revină la preocupări intelectuale de după-amiază, alocând serilor de sâmbătă cuvenita întovărășire bărbătească la birtul de lângă cooperativă. Tușa Leni râdea de mine că n-am habar cât de grea e munca țăranului și că mai încolo, voi renunța la gândurile astea de ocazie care, dacă s-ar împlini, m-ar îngropa în irelevanța unei existențe dezolante.

Adevărul e că mă simțeam bine acolo în sat și orice aș fi dorit, cu mai multe sau mai puține șanse de realizare, purta pecetea acestei bucurii a adecvării binecuvântate. Un alt văr mai îndepărtat, Mircea, care muncea cu părinții de dimineața până seara și care, din cauza asta, nu participa niciodată la jocurile noastre copilărești, îmi întărise convingerea că locul cu pricina are o încărcătură paradisiacă chiar și atunci când tragi din greu pentru traiul zilnic. Mă luase odată cu el la coasă și, în odihna de prânz, înaintea bucatelor așezate pe păstură la umbra carului de la care dezlegase bivolii, lăsându-i să pască, îmi arăta dealurile line ce coborau în terase spre sat. În orice direcție te-ai fi uitat vedeai dealuri și adânci păduri de foioase de parcă cineva s-ar fi îngrijit să dea aspect de oază acestei așezări minuscule, doar că griului arid al deșertului îi luase locul marea de verdeață a coroanelor forestiere dense. Pe fundalul îndepărtat dinspre miazăzi, dacă te aflai la înălțime, vedeai, de la un capăt la altul, conturul munților Făgăraș, iar dacă cerul își păstra azurul, erai absorbit de peisaj până la uitare.

„De ce să plec vreodată de-acasă când aici am așa vedere?”

Deși copil încă, se încăpățânase să renunțe la furcă și greblă, instrumente potrivite mai degrabă femeilor, și trecuse la coasă, alături de bărbați. Părinții lui aveau nădejde în el și de multe ori pleca singur pe hotar, cu carul la care înjuga bivolii pe care îi mâna cu pricepere. Avea palmele crăpate de atâta muncă și când dădeam mâna cu el, eram atent să nu-mi las pielea ciupită de bătăturile descuamate devenite abrazive. Nu-l vedeam decât rareori și doar seara, când revenea acasă. Mă luase atunci cu el pentru că mi-am dorit să învăț și eu să cosesc. Nu am reușit să realizez mare lucru. Brazdele trase de mine aveau nevoie în permanență de retușări. La început îmi dăduse câteva indicații cum să procedez, fără să stea prea mult de mine și fără să-mi reproșeze apoi că-l încurc când venea în urma mea să lase brazda curată. Am renunțat când palmele mi s-au belit în locul bășicilor sparte și când mi-am dat seama că nu reușeam să folosesc cum trebuie gresia, astfel că tăișul coasei pe care o foloseam devenise cu totul ineficient.


Citește și De ieri, alaltăieri… (IX)

 

Reach content for Google search „de ieri, alataieri”, „liviu nelio”


Într-o vreme, îmi doream să urmez Conservatorul ca mai apoi să mă angajez la Filarmonica din Sibiu. Îmi imaginam o activitate artistică în doi timpi, deopotrivă interpretativă în oraș iar apoi componistică la țară, acolo unde mă puteam regăsi mai bine, gândeam eu, în ambianța favorabilă inspirației creative. Tatonam un viitor în care să mă regăsesc potrivit modelului vienez personificat de un Beethoven cinematografic sau romanțat în „Appassionata” lui Alfred Amenda. Itinerarului oraș-sat îi găseam corespondent în relația Viena-Heiligenstadt, pe care titanul de la Bonn o acoperise în contextul dramatic al instalării surdității sale, infirmitate ce-l dusese în pragul sinuciderii. Eu apreciam totul în termenii ascezei obligatorii la care trebuie să fie supus orice creator, mie revenindu-mi în mod fericit doar partea idilică a compoziției în cadru natural. Nu asumam decât perspectiva încă îndepărtată a sfârșitului timpuriu de care avuseseră parte alți doi vienezi, Mozart și Schubert, parcă pedepsiți de destin din cauza caracterului oarecum ușuratec al unuia și șubertiadelor cenacliste ale celuilalt. Preferam mina solemnă, saturniană a portretelor beethoveniene, alura hirsută eremitică și antimondenă, părelnica emasculare a energiilor ludice în beneficiul total al vortexurilor htonice sau muzelor ce-i făcuseră geniul să înflorească auctorial. Păstrasem până în anii liceului această diligență către sacrificiu și mă uimise remarca profesorului meu de vioară care mărturisea că-i pierise pofta de târguială cu destinul ca în locul longevității să aibă parte de o operă componistică asemănătoare celei clasice și consacrate. Se lecuise de idealuri și încerca să supraviețuiască în orașul de pe Bega, după ce scăpase cu bine de cutremurul din ’77 care-l găsise la București. Renunțase la o carieră universitară deja consolidată și revenise în orașul natal ca profesor de liceu, înspăimântat și ușurat totodată de pericolul de-a fi putut fi înghițit de molozul ce-i acoperise vecinii.

Pe mine, vârsta amăgirilor mă făcea să privesc anecdotic încercările prin care trecuseră eroii mei, și decantam din biografiile lor doar răscrucile astrale închegate în opusurile ce mă delectau până la extaz. Astfel, mă închipuiam șezând la o masă simplă în odaia țărănească și așternând pe portativ propria operă, într-o continuitate apolinică cu marile teme ale simfoniei germanice. Nu găseam deloc potrivit ca inspirația să descindă într-un apartament modest de la etajul zece. În stupina cu opt scări, poluată sonor de zumzetul proletarilor strămutați de la țară, deposedați de orice identitate culturală între betoanele standardizate, nu speram să gust din nectarul zeilor. Tindeam către matca fecundă a originilor, către întoarcerea la natură, la modestia pacifică a satului încă viu, care nu-și epuizase de tot vitalitatea odată cu migrația celor care în locul cioarecilor și chimeșei îmbrăcaseră salopeta industrială.

Pe Ardeal îmi construisem imaginar propriul viitor sătesc datorită adecvării mele sufletești la ethosul de aici. Nu îmi inoculase nimeni vreo idee care să mă facă atent la posibilitatea acestei perspective, nu primisem nici un fel de sugestie în sensul ăsta; dimpotrivă, cei care erau interesați de viitorul meu, îmi canalizaseră atenția spre oportunitățile pe care doar orașul ți le poate oferi și dacă făcusem vreo referire la sat, fusesem descurajat din scurt. Tușa Leni, cu specificul ei coleric, mă admonestase în manieră râsu-plânsu de nu mi-a mai trebuit de-atunci să amintesc cuiva de proiectele modeste ce mă însuflețeau când respiram aerul satului la vreme de vacanță. Mi-era teamă de ridicol și nu voisem să enunț sensul profund al preocupărilor mele muzicale, de aceea nici nu fusesem perceput decât în bula strâmtă a acestei modestii aparente.

Dincolo, lucrurile stăteau altfel. Tata, mult mai legat de satul de origine decât mama, spera la o mutare a noastră în zonă. Își aranjase un transfer ca șef de gară în orașul vecin și apelase intens la acceptul meu și al mamei să începem o nouă viață acolo. Pentru noi, însă, schimbarea Brașovului cu orice alt oraș, în special din zona Regatului, era de neconceput. Într-un final a renunțat la post și lucrurile și-au continuat cursul firesc ca până atunci. Bunicii au fost, în schimb, afectați de alegerea noastră. Speraseră să cădem cu toții de acord că cel mai bine pentru toată lumea era mutarea noastră în apropierea lor. De aceea, într-una din zile, tătăiacul, mai meditativ, mai cu obidă, mi-a propus între patru ochi:

„Cum mai e mă cu vioara, te chinuie ăla de te învață? E greu, ai, să mergi la școală și dimineața și după-masa și când oi fi la liceu, are să-ți fie și mai greu. Dacă n-o să intri, să nu te superi. Îi bagi în pizda mă-sii și vii aci. Vii și te bag eu la miliție să vii ici-șa, majur. Să tremure, ai dracu, toți p-acilea când te-o vedea. Și-ai lu’ Minciună și-ai Vichii. Că dac-o sări la scandal, să le tragi câte-un glonț în cur.”

Nu luam deloc în serios astfel de planuri. Știam că, spre deosebire de tata, al cărui ideal suprem în viață era să mă vadă student, bătrânii lui nu puseseră niciodată prea mare preț pe școală. Unul mă pisa cu „învață, învață și iar învață”, iar ceilalți cu „la muncă, la muncă, la muncă”. Mătușa, sau unchia cum se spunea, excedată de navetă și de serviciul în trei schimburi, trebuia să facă față și treburilor din gospodărie și de la câmp. Avea expresii predilecte ce arătau istovirea în care se irosea fără sens, neavând soț și copii. „Crăpăm de treabă; fir-ar al dracului de amar; lua-m-ar moartea; așa am pățit o viață întreagă” etc. Duminica, când protestam față de programul neschimbat, replica: „Păi ce, duminica nu mănânci?” Epuizarea asta o împingea câteodată într-o disperare surdă care izbucnea vindicativ, cu înfierarea dușmanului de serviciu, orășeanul: „Când s-o răscula țăranii, o să vie mai întâi peste voi, orășenii”. Râdeam de naivitatea asta care la ea avea rolul unui debușeu detensionant, ca apoi să continue în aceeași manieră: „Ce Betoven mă, fi-ți-ar Bietuvână de râs. Ia zi, cum îi zice la ăla de stă pe cuiu ăla, între picioarele ăluia de cântă la el?” „Violoncel”, îi răspundeam. „Așa, mă, violoncel. Ce m-aș duce eu la el și să-l întreb: tu ce faci mă aicea? și el să zică: cânt la violoncel. La violoncel, ai? La muncă, fire-ai al dracului cu violoncelu ăsta al tău.”

În vara premergătoare intrării mele la școală, o vedeam pe mamaie tânguindu-se după mine de parcă urma să mi se întâmple ceva rău. La un moment dat, am cerut explicații, că prea devenise sâcâitoare cu accesele ei de plâns.

„Păi cum de nu, mă, să nu plâng, că te ia școala de gât.”

„Și ce dacă? Cum adică mă ia de gât?”

„Ehe, lică măre, ce știi tu? Te ia școala de gât și îți albește părul și mori.”

Ultimul cuvânt primise un accent aproape isteric ce mă înghețase și cuprins de teama de necunoscut mă repezisem la tata să mă lămurească bine ce însemna să fii elev. M-a liniștit zâmbind, amintindu-mi că bătrâna jelea din orice și că pentru ea, care nu știa să scrie și să citească, disciplina necesară învățării presupunea o corvoadă mai mare decât efortul fizic.

Acasă, la bloc, în ciuda abia descoperitei înclinații imitative ce avea ca model viețile compozitorilor, recuperate personal în odaia din frontul casei țărănești sau în grădina din spatele șurii, primele lecturi mă cuceriseră și, deși ele nu aveau deocamdată nicio șansă în disputa cu maidanul, îmi creaseră un confort interior atât de plăcut încât îmi doream din ce în ce mai des să mă afund în atmosfera câteunei cărți. În rarele ocazii când nu băteam străzile cu prietenii din vecini, mă surprindeam uitându-mă lung la șirurile de muncitori care se întorceau acasă după ziua de muncă, gândindu-mă că mi-ar plăcea, la vremea cuvenită, să mă alătur lor și, după program și o bere-două la colțul blocului, să urc în apartament și să citesc până la culcare. Aveam în vedere de data asta contextul citadin care, spre deosebire de cel rural, nu alcătuia decât decorul propensiunilor mele interioare. La oraș e mai bine să fii extrovertit ca să vibrezi odată cu impulsurile generate de dinamica masei critice a locuitorilor lui. Pe mine însă mă inhibau atât mulțimile cât și manifestările lor de orice natură și poate de-aia preferam liniștea satului. Orașul mă alunga treptat în găoacea apartamentului și cu timpul, dintr-o prezență continuă printre prietenii de la bloc, am ajuns să nu pot răspunde la întrebări ca: „de ce nu mai ieși și tu pe afară?”.

Mi se părea interesant și modelul oferit de fratele mamei, muncitor la Steagu Roșu, mare amator de șprițuri și de femei, care în tinerețe fusese împătimit de lecturi. Despre el, mama spunea că putea fi profesor universitar la cât a citit, dacă n-ar fi avut patimi bahice și ar fi fost, în schimb, mai harnic. Chestia cu „ar fi putut” mă lăsa rece pentru că oricine ar fi putut fi orice dacă ar fi fost una și n-ar fi fost ailaltă. Știam că lucrase în Securitate, avea poze în uniformă de locotenent MAI, că aruncase în podul casei părintești tablourile de pe pereți cu regele și regina (probabil Ferdinand și Maria sau Mihai și mama sa, Elena) numindu-i hoți, că într-una din misiuni uitase mapa cu documente secrete în tren și că datorită episoadelor alcoolice fusese exclus din servicii și din partid, spre ușurarea tuturor celor din familie, în special a bunicii, și că astfel ajunsese să lucreze ca muncitor la sculărie.Tata râdea de pățaniile astea care-i aruncaseră în derizoriu oficiul operativ și spunea că Securitatea îi dăduse două cizme în picioare și pe a treia în cur. Când primeai cizma în dos, zburai, dar nu înainte sau în sus, ci înapoi, mai abitir decât dacă rămâneai acolo de unde ai plecat. Mie îmi plăcea în tovărășia lui pentru că degaja întotdeauna un aer bonom. Avea o stereotipie a comportamentului de la care nu se abătea niciodată. Venea de la serviciu, mânca, și până la stingere se întreținea cu paharul de coniac și cu țigara. Așternuturile și cămășile erau găurite de la jarul mucurilor de care nu se despărțea nici când se băga în pat. Adormea pe-o parte cu țigara aprinsă între degete până când aceasta se consuma singură și îi aluneca pe parchet după ce mai întâi se rostogolea pe marginea patului. Nu avea copii, locuia doar cu soția, tușa Ani, într-o garsonieră de imobil vechi, alături de alte două familii cu care, împreună, împărțeau bucătăria și baia. Tușa îl bătea la cap în permanență să se mute de la acces într-un apartament normal, pentru mai multă intimitate, însă, în afara unor promisiuni vagi, niciodată nu se întâmpla nimic. Povestea câte-n lună și în stele, neamintind vreodată de scurta vreme cât lucrase în Securitate, dar debordând de amintiri din copilărie sau din fabrica pe care o frecventa din dorința de socializare mai mult decât din dragoste de muncă. Îmi repeta adesea că e mulțumit de sine și că n-ar schimba cu nimeni viața pe care o ducea.

„Apăi, cine-o trăit mai bine ca mine, măi Liviu?”

Aș fi păstrat din viața lui boema și sictirul la adresa celor înamorați de propria persoană și care se luau prea în serios. Aș fi păstrat, deasemenea, exercițiul de lectură din vremea tinereții lui, la care renunțase, probabil, din plictiseală. Însă prea se afundase în ritmicitatea sterilă și monotonă a șirului nesfârșit de zile identice, al căror unic relief, cu excepția concediilor și duminicilor petrecute la grătar, se situa în pendulările dintre serviciu și casă. De aceea am renunțat la simpatia nutrită inițial față de stilul lui. Se arăta cu claritate în acest caz o decădere a boemei în viciu, o inhibare a spiritului care-și pierduse pulsul și care, în urma dispariției fizice a suportului biologic, s-ar fi risipit în neant.

Sursă foto aici

Donează

Despre autor

Liviu Nelio

Brașovean născut, crescut. Școală în trei cicluri, cu supliment vocațional de artă, la Brașov și Timișoara. Facultativă, tot vocațională, pe calea spre Timișoara, la capătul primei treimi din drum. Slujbaș la munte, la pripon de lotri și la poale de munte. Plăceri: munte de vară cu drumeții, munte de iarnă cu ski, bicicletă pe drumeaguri, carte, muzică și valuri, în călătorii.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.