Nr. 216 Sticla de lampă

Despre riduri

Reach content for Google search „alexandru vlad”, despre riduri”, „alexandru vlad carti”



Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Despre riduri

 

Cine scrie tocmai despre riduri poate trece în ochii altora drept o persoană care nu are ce face şi tine morțiş să amintească oamenilor lucruri cu totul neplăcute. Poate asta mai înseamnă şi a căuta nod în papură naturii – o ființă care-şi semnalează apariția propriilor semne de eroziune este chiar indecentă. Există însă în direcția aceasta două păreri. Cei care spun că ridurile s-ar forma sub acțiunea factorilor externi: fața este o mască, o epidermă de contact cu nestatornicia atmosferei și a spiritelor din jurul nostru. Se adună pe ea riduri elocvente în care cineva ne-ar putea citi trecutul, într-un fel de chiromanție mai sigură şi mai complexă decât oricare alta. Alții spun, dimpotrivă, că ridurile se formează în interior, în suflet sau pe inimă, nici ei nu ştiu precis unde, şi s-ar exterioriza doar de la o anumită vârstă. Ar fi deci o dovadă a cunoaşterii.

Dar, oricum, situația aceasta durează de la miticele începuturi. După alungarea din Eden, Adam avea deja riduri; şi ceea ce era mai trist, şi Eva avea riduri. Nici manuscrisele de la Marea Moartă, şi nici Milton nu pomenesc acest amănunt realist pentru că omului nu i-a plăcut niciodată să-şi amintească acest semn exterior al vârstei și experienței. Unii chiar sunt convinşi că se poate lupta împotriva lor. Femeile cunosc unele creme cu care ridurile se pot scoate, dar cu aceleaşi creme scot și expresivitatea feței, fără de care nici frumusețea nu mai adastă mult. Am văzut şi oameni care la o vârstă înaintată aveau un minimum de riduri, și pentru aceasta erau admirați. Dar aproape de fiecare dată când admirăm prea mult pe cineva, constatăm pe parcurs că nu prea avem pentru ce să-l respectăm. Admirația şi respectul nu merg totdeauna mână-n mână.


Citește și Ridurile din colțul gurii duc spre o insulă

 


Scrierea încifrată a ridurilor s-ar putea citi în sintagme simple: mult orgoliu înfrânt, onestitatea e o armă eficientă, dar costisitoare, într-o viață ajunge și un singur ghinion, mi-a plăcut să râd şi altii mi-au oferit motive, tot nu înțeleg unde am greşit, sau viața e o şansă minunată. Am citit acestea în uzura criptică a epidermei ca într-o scriere incaşă. M-a scutit de multe ori de întrebări sau gafe, pentru că numărul ridurilor e direct proporțional cu onestitatea. Desigur şi scepticul face riduri, și vicleanul, şi cel dârz, cel suferind, ursuzul, linguşitorul, cel obişnuit să conducă, cel condus.

Că poți ghici caracterul omului după riduri este un lucru care pare să-i fi scăpat lui Theophrast.

Bunătatea se întipăreşte şi ea în cuta zâmbetului, care cu timpul poate deveni permanentă; iubirea face două mici cute sub gene care apar când privim în ochi femeia iubită, după care ea poate şti ca după un seismograf sensibil cât de multe ne poate cere; ironia uzează sfincterii provocând combinația de riduri numită „laba gâştei”, crow’s feet, linii deschise la coada ochiului, care la cel mai mic moiv se strâng în evantai prevestind replica necruțătoare ce urmează, riduri fac actorii, destinse şi cultivate, rod al elorturilor de expresivitate, care s-ar putea foarte bine numi riduri profesionale – am văzut vedete care odată cu primul rid au devenit actori. Şi astfel s-ar putea continua. Cert este că ridurile apar mai ales la marinari, țărani, şi poate a treia categorie ar scriitorii – ceea ce îndreptățeşte ambele supoziții despre originea interioară și externă a elocventelor nervuri. Am admirat (acesta este termenul) figurile ridate ale câtorva scriitori: Paustovski, cu fața brăzdată de cute paralele, cu ochii săi buni și miopi, aburiți de o generozitate inepuizabilă, slavă; Durrell cu fața arsă de contradicții între spirit şi afect, de efortul de a suprapune notația şi concluzia într-o frază, de suprasolicitările ambigue ale Intelligence Service-ului, epuizat de autoanaliză şi confruntare cu orientul sau femeia; şi Kazantzakis, care, vorbind despre ridurile lui Zorba, aminteşte fața lui Panait Istrati etc.

Mai mult decât atât, artele figurative şi-au legat evoluția de recunoaşterea ridurilor. Portretul psihologic (istoricii de artă convin că ar apărea încă de pe frescele din Pompei) nu este altceva decât descoperirea și înregistrarea plastică a câtorva riduri şi cute, un pas uriaş față de plata ideogramă egipteană care-l înfățişa pe faraon încremenit și neted ca o stemă – secole de artă au neglijat și cel mai adâncit rid de dragul purității celeste a lui Ra. Rembrandt însă îşi făcea încă un autoportret (mici sinucideri lucide aceste autoportrete) imediat ce observa pe fața sa apariția unui nou rid. Mult mai uman decât predecesorii flamanzi, care reduceau elocvența unui chip la câteva riduri severe şi esențiale – fapt pentru care au fost numiți primitivi.

Ce am putea spune în final despre acest semn de noblețe? Dacă e adevărat că râsul provoacă cele mai multe riduri, ce ar însemna ca la bătrânețe să încercăm să ascundem tocmai faptul că am râs des în viață?

 

Despre autor

Alexandru Vlad

Alexandru Vlad (31 iulie 1950, Suceag /Cluj - 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducător. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1974). Debut absolut în „Echinox”, 1973. Volume: „Aripa grifonului”, povestiri, 1980; „Drumul spre Polul Sud”, proză scurtă, 1985; „Frigul verii”, roman, 1985; „Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din secuime şi un malaxor” (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută şi editată de Marius Lazăr), 2002; „Sticla de lampă”, 2002; „Viaţa mea în slujba statului”, povestiri, 2004; „Iarna, mai nepăsători ca vara”, 2005; „Curcubeul dublu”, Polirom, 2008; „Măsline aproape gratis” (proze asortate), 2010; „Ploile amare”, roman, 2011; „Cenuşă în buzunare”, 2014. Prezent în antologiile „Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt”, 1983; „Chef cu femei urâte”, 1997; „Generaţia 80 în proza scurtă”, 1998; „Competiţia continuă”, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W. H. Hudson, Raymond Chandler. Tradus în germană. Premiul USR pentru debut, 1980. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.