Nr. 202 Traduceri

„Moarte în inima pădurii” (I) de Sherwood Anderson

Reach content for Google search „sherwood anderson”, „moarte in inima padurii”

Vă invităm să citiți prima parte a prozei „Moarte în inima pădurii” din volumul „Death in the Woods and other stories” (1933) de Sherwood Anderson (1876-1941).

 

   I

 

Era o femeie bătrână şi locuia la o fermă din vecinătatea oraşului meu. Orice om de la ţară şi din târguşoarele mărunte a văzut la viaţa lui asemenea bătrâne, dar nimeni nu ştie mare lucru despre ele. O asemenea bătrână vine la oraş îndemnând câte-o mârţoagă uitată de Dumnezeu şi spetită, ori pe jos, cărând un paner. Crește pesemne câteva găini şi are ouă de vânzare. Le ia cu sine într-un paner şi le duce la băcan. Acolo le schimbă. Capătă pe ele nişte porc sărat şi niscai fasole. Iar pe deasupra una sau două livre de zahăr şi oleacă de făină.

După care merge la măcelărie şi cere nişte carne pentru câini. Uneori mai dă din buzunar vreo zece-cinşpe cenţi, dar de câte ori se poate cere câte ceva. Pe vremea mea, măcelarii dădeau ficat oricui voia să-i descotorosească de el. În familia noastră aveam veşnic parte de-aşa ceva. O dată, unul din fraţii mei a căpătat un ficat întreg de vacă de la abatorul din preajma maidanului unde se ţineau iarmaroacele. Am tot avut, până ni s-a acrit de el. Nu ne-a costat niciodată un cent. De-atunci şi până în ziua de azi mi se face rău numai amintindu-mi.

Bătrâna de la fermă căpăta nişte ficat şi un os pentru supă. Nu vizita niciodată pe nimeni şi, de îndată ce căpăta tot ce dorise, o lua la picior spre casă. Era o povară, nu glumă, pentru un biet trup îmbătrânit. Nimeni nu oprea s-o ia. Oamenii mână drept înainte pe drumul lor şi nu bagă niciodată în seamă o bătrână ca ea.

O asemenea bătrână obişnuia să vină la oraş trecând pe lângă casa noastră, în vara şi apoi în toamna când am zăcut bolnav de ceea ce se numea pe-atunci reumatism inflamatoriu. Se-ntorcea mai apoi spre casă, cărând în spinare o legătură grea. Doi-trei dulăi enormi, fioroşi la înfăţişare, i se aţineau în călcâie.

Bătrâna n-avea nimic deosebit. Era una din şirul celor fără de nume, pe care abia de le ştie careva, dar s-a furișat în gândurile mele. Chiar adineaori mi-am amintit, dintr-o dată, după atâţia ani, de ea şi de toate cele petrecute. E-o întreagă poveste. O chema, dacă nu mă-nşel, Grimes, şi locuia laolaltă cu bărbatul şi feciorul ei într-o cocioabă nevăruită, pe malul unui pârâu, la patru sute de mile de oraş.


Citește și „Mânzul sălbatic” de Horacio Quiroga


Bărbatul şi feciorul erau amândoi nişte descreieraţi. Deşi băiatul abia mergea pe douăş’unu, petrecuse deja o bucată bună după gratii. Se zvonea cum că bărbatul femeii fura cai şi-i făcea scăpaţi în cine ştie ce alt district. La răstimpuri, când se descoperea lipsa câte unui cal, omul parcă intrase şi el în pământ. Nimeni nu l-a prins vreodată asupra faptului. Într-un rând, în vreme ce căscam gura pe lângă magazia lu’ Tom Whitehead, omul veni şi se-aşeză pe banca din faţă. Mai erau pe-acolo încă doi-trei bărbaţi, dar nici unul nu l-a-nvrednicit cu un cuvințel. Zăbovi acolo câteva minute, apoi se ridică şi se cără. Când să plece, se răsuci pe călcâie şi se holbă la cei de faţă. Avea în ochi un licăr sfidător. „În regulă, io unu’ mi-am dat silinţa să fiu prietenos. Nu vreţi să staţi de vorbă cu mine. Oriunde m-am dus în oraşu’ ăsta am fost primit la fel. Dacă-ntr-o bună zi unu’ din armăsarii voştri arătoşi o să dispară ca prin farmec, ce-o să mai ziceţi, ai?” Pe şleau, n-a zis nimica. „Ce chef aş mai avea să-i ard un pumn în falcă unuia din voi”, i se putea citi în ochi. Mi-amintesc cum licărul ăla din privirea lui m-a făcut să mă-nfior.

Moşneagul se trăgea dintr-o familie cândva înstărită. Îl chema Grimes, Jake Grimes. Acu’, totul îmi revine foarte limpede în minte. Taică-său, John Grimes, fusese proprietarul unui gater, pe vremea când ţinutul abia se înfiripa, şi făcuse avere. Mai târziu s-a apucat să bea şi s-alerge după fuste. Când şi-a dat duhul, nu-i rămăsese mai nimica.

Jake a tocat şi restul. În curând nu s-a mai găsit cherestea de tăiat, şi aproape tot pământul i s-a scurs printre degete.

Nevasta şi-a smuls-o din labele unui fermier neamţ, pentru care el a venit să lucreze, într-o zi de iunie, la secerişul grâului. Era pe-atunci o codană prizărită, speriată de moarte. Cum să vă spun, fermierului îi căşunase pe fată – era, dacă nu mă-nşel, o fată de pripas, iar nevasta avea unele bănuieli. Scosese totul de la fată, când bărbat-su nu era prin preajmă. Mai apoi, când nevasta a trebuit să plece la oraş după cumpărături, fermierul s-a și dat la ea. Ea l-a-ncredinţat pe tânărul Jake că nu se-ntâmplase niciodată nimic serios, dar acesta n-a ştiut dacă s-o creadă ori ba.

El însuşi a avut-o foarte lesne, cu primul prilej când au ieşit împreună. Nici n-ar fi luat-o de nevastă dacă fermierul neamţ n-ar fi încercat să-i vâre beţe-n roate. A convins-o să plece cu el la o plimbare în cabrioletă, într-o noapte când avea de îmblătit la câmp, apoi a venit după ea duminica următoare, tot noaptea.

Ea a izbutit să se strecoare afară din casă fără s-o vadă stăpânul, dar, tocmai când se suia în cabrioletă, acesta apăru ca din pământ. Era aproape beznă, și el se ivi pe neaşteptate lângă capul calului. Îl înşfăcă de dârlogi, iar Jake trase biciul de la cabrioletă.

Rămânea de văzut, care pe care! Neamţu’ era solid, nu glumă. Poate că puţin îi păsa dacă nevastă-sa ştie sau nu. Jake l-a plesnit peste faţă şi peste umeri cu biciul de la cabrioletă, dar calul s-a ridicat în două picioare şi el a trebuit să se dea jos.

După care cei doi bărbaţi s-au luat la bătaie. Fata n-a mai apucat să vadă nimic. Calul a ţâşnit ca din puşcă şi a gonit aproape o milă în lungul şleaului, până ce fata a izbutit să-l oprească. Apoi a reuşit să-l lege de un copac, la marginea drumului. (Mă miră cum de ştiu toate astea. Pesemne mi-au rămas întipărite în minte din zvonurile ce se vânturau prin târguşor pe vremea când eram un puştan.) Jake a dat peste ea acolo, după ce-şi încheiase socotelile cu neamţu’. Şedea făcută covrig pe capra cabrioletei, bocind, speriată de moarte. I-a istorisit lui Jake o groază de năzbâtii, cum încercase neamţu’ s-o ia cu sila, cum o fugărise o dată prin grajd, cum altă dată, nimerindu-se amândoi singuri în grajd, i-a sfâşiat rochia în faţă, de sus până jos. Neamţu’, zicea ea, i-ar fi făcut atunci felu’, dacă nu şi-ar fi auzit bătrâna nevastă intrând cu căruţa pe poartă. Fusese la oraş, după cumpărături. Mde, şi avea să mâne numaidecât calul în grajd. Neamţu’ a izbutit să se furişeze pe câmp fără să-l vadă nevasta. Fetei i-a spus c-o omoară dacă suflă o vorbuliţă. Ce-i mai rămânea de făcut? A minţit cum că şi-ar fi rupt rochia în grajd, pe când dădea de mâncare la vite. Mi-amintesc acu’ că era o fată de pripas, şi că habar n-avea unde-i sunt tatăl şi mama. Poate că nici n-avea tată. Pricepeţi ce vreau să spun.

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: