Cunoaștem sloganul: să ne întoarcem la rădăcini. În realitate însă, nu multă lume reușește asta. Brâncuși e genial pentru că exact asta face, și nu cu sloganuri, ci prin capodopere. Simți mereu că a spus totul, dar nu într-un fel în care să te excludă, ci într-unul care te include. Ești parte a „Coloanei infinitului” sau a „Mesei tăcerii”, vrei să te cațeri sau să șezi acolo.
În același timp, vezi formată o înțelepciune care nu este a ta și nu e sigur că poți să te apropii de ea. Forme care sînt abstracte, dar nu provoacă, în tot cazul, nu așa ca Duchamp. Fiind țăran român la Paris, Brâncuși putea fi lesne iubit pentru exotismul său. Dar el era un artist mult prea cinstit și mai curios decît să mizeze totul pe cartea asta. Și-a căutat complexitatea simplă, a șlefuit pînă nu mai avea ce, și-abia atunci devenea mulțumit.
Dacă Ionesco rămînea român prin caragialismul său pe care nu l-a negat niciodată, prin umorul românesc atît de structural, de visceral aproape, atunci Brâncuși rămăsese prin primitivismul său, prin continua apropiere de o lume necivilizată în cel mai bun sens al cuvîntului. Nu era, la el, primitivismul fudul, ci cel la un pas de natură și de mitologie.
Un Enescu din „Rapsodiile române”, unde măiestria se contopește cu talentul și toate cu începuturile, cu rădăcinile. Ca și la Caragiale, unde umorul este mentalitate, nu ceva căutat, la Brâncuși vedem înțelepciunea regăsită, necontrafăcută, șlefuită pînă cînd și-a lepădat adăugirile.
Lasă un răspuns