Imediat după apariție, în anul 2023, romanul „Culegătorii de afine” („The Berry Pickers”) a devenit, atât în Canada, cât și în lume, senzația momentului (cartea fiind recompensată, printre altele, cu Premiul Barnes & Noble Discover și cu Medalia „Andrew Carnegie” pentru Ficțiune), propulsând-o pe autoare, Amanda Peters, în centrul scenei literare, și aducând în prim-plan, de astă dată, dintr-o altă perspectivă, aspecte și probleme complexe – unele extrem de sensibile – ale comunităților de amerindieni din America de Nord.
Totul începe în iulie 1962, când o fetiță de doar patru ani, Ruthie, cea mai mică din familia ei (în care sunt cinci copii) venită din Nova Scotia la cules de fructe de pădure, ca în fiecare vară, pe întinsele câmpuri din Maine, dispare fără urmă. Ultima dată când e văzută – de fratele ei, Joe, cu doi ani mai mare, care o pierduse doar o clipă din ochi, pentru a se uita la altceva – ședea liniștită pe o piatră din apropierea locuinței lor temporare și mânca un sandviș. În zadar o caută întreaga familie, alături de celelalte grupuri de culegători, căci fata pare a fi intrat în pământ. Nimeni nu a zărit-o, nimeni nu a auzit-o, nimeni nu are nici cea mai mică idee unde ar putea fi, iar poliția locală nu-și dă deloc silința s-o găsească (ba chiar sugerează, la un moment dat, că ar fi vina familiei că și-a pierdut fetița) – deoc de mirare, câtă vreme nu era vorba despre un copil alb, ci despre un mic indian.
Având ea însăși strămoși în neamul Mi’kmaq (unul din grupurile etnice din Canada de astăzi care compun așa numitele First Nations), asemenea protagonistei sale și familiei acesteia, Amanda Peters relatează totul cu o remarcabilă înțelegere și, deopotrivă, cu o excelentă stăpânire a tonului, păstrând măsura lucrurilor și reușind (chiar dacă uneori destul de greu…) să reziste tentației de a îngroșa excesiv contururile, însă descriind convingător peisajele și întreaga atmosferă specifică pentru Nova Scotia, regiunea unde și autoarea s-a născut. Inspirată, în parte, de istorisiri auzite de la tatăl său, dar și de conștientizarea dureroasă a suferințelor îndurate vreme de secole de descendenții populațiilor care își duceau viața în Canada înainte de sosirea omului alb, Peters oferă cititorilor un roman impresionant, care, deși dă senzația, pe alocuri, că tinde să dobândească accente de narațiune polițistă ori de istorisire de aventuri, se transformă, pe nesimțite, atât într-un dureros lamento, cât și în emoționantă poveste a unei unor maturizări (excelent Bildungsroman contemporan), dar și în atentă evaluare a complexității relațiilor dintre oameni, uneori chiar și între aceia făcând parte din aceeași familie.
Romanul e construit pe baza a două planuri narative care se vor clarifica reciproc, întâlnindu-se în final, iar povestea e spusă din două perspective, pe de o parte, a lui Joe, iar pe de alta, a Normei. Căci Joe rămâne marcat, încă din copilărie, de pierderea surioarei lui, băiatul fiind convins că e vina lui că Ruthie a dispărut. Având peste cincizeci de ani la începutul textului, Joe e grav bolnav și simte că-și trăiește ultimele zile, îngrijit de sora (Mae) și de mama sa, acum în vârstă, dar gândindu-se mereu la fetița de la care-și luase ochii doar pentru câteva secunde, în urmă cu o jumătate de veac. Joe crește având pe suflet și pe conștiință tragedia dispariției lui Ruthie, dar și cea care va urma – și anume, moartea în împrejurări cu totul neașteptate, într-o încăierare la un bâlci, a fratelui său mai mare, Charlie. Incapabil să uite toate acestea și să-i uite pe cei doi, Ruthie și Charlie, Joe rememorează întregul trecut, încercând, dacă nu neapărat să afle ce s-a întâmplat, cel puțin să înțeleagă de ce. Să fie, oare, prea târziu?… Iar amintirile lui, relatate în capitolele ce poartă ca titlu chiar numele său, se împletesc cu cele ale Normei, o femeie care, deși a crescut într-o familie de albi, simte că originile sale sunt altele și încearcă să-și afle adevărata identitate. Evident, pentru cititor e clar că Norma e Ruthie, numai cei doi implicați în procesul de rememorare nu pot (nu au cum) să vadă adevărul, fiecare cunoscând doar jumătate (sau chiar mai puțin, în cazul Normei) din trecut – rămânând de stabilit doar circumstanțele în care fetița Mikmaq, din familia unor culegători de afine, a ajuns să crească în casa unui judecător bogat. Începând cu întoarcerea dureroasă în trecut a lui Joe, romanul continuă cu intervențiile lui Ruthie (Norma). Aceasta, după moartea celor pe care-i considerase părinții ei, pornește într-o complicată și lungă călătorie – nu doar de-a lungul Americii și Canadei, ci și prin propriile amintiri din trecut.
Ea își dă seama, treptat, că multe lucruri pe care le știe sau, mai precis, crede că le știe despre sine și despre familia ei nu se potrivesc. Astfel, nu a văzut niciodată fotografii cu ea însăși mică, iar părinții i-au spus că totul (inclusiv albumele de poze) fusese distrus într-un incendiu care le afectase locuința în acea perioadă. În plus, Norma a avut încă de mică niște vise ciudate, care s-au tot repetat, în care apărea o femeie brunetă care-i cânta într-o limbă necunoscută, sau în care auzea vocea unui băiețel care o striga pe alt nume, în ambianța unei tabere de vară unde i se tot spune că nu a fost niciodată, dar al cărei miros de frunze uscate, de fructe de pădure și de cartofi și-l amintește precis. Numai că anii trec, părinții o conving că toate astea sunt niște închipuiri, iar când, întâmplător, în adolescență, Norma găsește câteva fotografii vechi înfățișând oameni pe care nu-i cunoaște, tatăl are grijă să-i cumpere o bicicletă și alte multe daruri, iar fata uită, evident, orice alte preocupări în favoarea lungilor plimbări pe două roți prin cartier și a bucuriei de a avea un trai îmbelșugat. Și ignoră comportamentul adesea straniu al unei mame excesiv de posesive și exagerat de protectoare, precum și tăcerile mult prea lungi ale unui tată parcă blocat emoțional. Rămân, desigur, câteva întrebări fără răspuns – sau cu răspunsuri întru totul neconvingătoare. De pildă, Norma observă că pielea ei e mai închisă la culoare decât a părinților, dar i se spune că asta se datorează moștenirii genetice, existând un strămoș italian în familie… Norma crede că înțelege că e un copil adoptat și se și împacă, tacit, cu asta, însă adevărul dur îl va afla abia după moartea părinților, când mătușa ei, sora mamei, chinuită de remușcări, îi mărturisește că a fost, în realitate, răpită de cei care o crescuseră după aceea dându-se drept părinții ei, din mijlocul unei familii modeste de amerindieni, culegători de afine veniți, pe timpul verii, în Maine, ca să mai câștige niște bani. Iar de aici începe drumul Normei în căutarea adevăratei sale familii și mai ales în căutarea tuturor adevărurilor trecutului, pentru a-și dobândi nu doar numele real, Ruthie, ci și sentimentul de a aparține unei familii și unei comunități cu tradiții și obiceiuri străvechi și cu o limbă aparte.
În paralel, aflăm mai multe și despre viața lui Joe, la rândul său o victimă. Mai întâi, a sentimentului copleșitor de vinovăție de care nu poate scăpa, apoi a prejudecăților sociale, care îl fac să se considere el însuși doar un indian incapabil să-și croiască o soartă mai bună, iar apoi a viciului băuturii, pe care va reuși să-l învingă abia atunci când e, practic, prea târziu pentru a-și mai salva sănătatea și, de asemenea, familia (soția îl părăsește din cauza violenței determinate de consumul de alcool, iar el va afla că are o fiică doar după ani de zile…). Așa că va trăi și el o adevărată odisee personală, pe întinsele câmpii nord-americane, nereușind să prindă rădăcini nicăieri și revenind iar și iar în locurile unde dispăruse Ruthie, la a cărei căutare nu renunță niciodată. De fapt, tocmai căutarea îl ajută pe Joe să rămână în viață și să supraviețuiască marii pierderi și traumei suferite în copilărie. Peters dezvăluie treptat sentimentele protagoniștilor, mai ales ale lui Joe, rămânând de neuitat scenele în care el își exprimă trăirile în câteva lungi monologuri, sau e descris conducând spre vest, cu hainele pătate de sânge, luptându-se cu toți demonii interiori și cu propriile eșecuri, mult mai numeroase decât reușitele… Autoarea are un mod original și impresionant de a evoca emoții profunde și conflicte latente ce macină sufletele personajelor sale, fără a le expune direct. De aici și atmosfera extraordinară a romanului, cu desfășurarea uneori lentă, cu tonalitățile sale lirice sau elegiace și cu răsturnările de situație care pot concura cu succes orice narațiune de acțiune.
Pot fi descoperite și anumite puncte (mai) slabe ale „Culegătorilor de afine”, iar exegeții au evidențiat aceste detalii – de la întâlnirea prea greu de crezut a lui Joe și Ruthie la o manifestație din Boston sau tăieturile din presă păstrate atâția ani de mătușa June, la amintirile perfecte ale proprietarului fermei de fructe de pădure sau disponibilitatea sa de a ajuta niște necunoscuți. Numai că aceste poate prea căutate detalii ori coincidențe nu știrbesc meritele cărții, cu atât mai mult cu cât Amanda Peters pune în discuție și tragica situație a neamului Mikmaq – asemănătoare cu a atâtor altora de-a lungul istoriei canadiene (și nu numai, dovadă creațile pe aceeași temă semnate de alte două scriitoare, Michelle Good și Margaret Verble) –, despre asimilarea forțată și școlarizarea obligatorie în instituții de învățământ canadiene, despre dureroasa rupere de tradiții și de limba maternă a unor copii care vor avea, toată viața, grave probleme identitare, nereușind niciodată să se integreze complet în lumea albilor, dară devenind și incapabili să mai simtă că aparțin universului amerindian. E cazul lui Ruthie, răpită de niște oameni care nu s-au gândit decât la ei înșiși, ruptă de familia naturală și văduvită de șansa de a ști cine este și de a înțelege lumea în care trăiește – căci nimeni nu rămâne neatins de consecințele faptei imorale comise de judecător și de soția sa atât de dezamăgită că nu reușește să ducă o sarcină la termen. Fata adoptivă nu duce lipsă de nimic din punct de vedere material, însă, altfel, îi lipsește totul, ajungând să se simtă incompletă, fără amintiri, fără repere reale.
Sigur că romanul devine, citit din aceste perspective, veritabilă narațiune identitară, dar și un text care evaluează cu atenție și cu o deplină înțelegere complexitatea legăturilor de familie – incluzând aici și toate iluziile păstrate artificial ori minciunile frumoase pe care oamenii ajung să (și) le spună doar ca să păstreze o aparentă stabilitate și fericire domestică. Iar „Culegătorii de afine” nu e nicidecum genul de poveste didacticistă ori moralizatoare, căci structura bine gândită și intriga excelent pusă la punct îi permit autoarei să vorbească despre pierderi și singurătate, despre incapacitatea de a comunica sau despre nevoia de apartenență, dar și despre regăsire și puterea de a ierta. Și de a lua, așa cum se (mai) poate, viața de la capăt.
Amanda Peters, „Culegătorii de afine”, traducere de Andrei Covaciu, Editura Bookzone, Bucureşti , 2024
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu