Vă propun, la rubrica „Anticariat”, câteva fragmente dintr-un eseu deja canonic, „Noua structură și opera lui Marcel Proust” de Camil Petrescu, apărut inițial în 1935 în „Revista Fundațiilor Regale” și reluat în volumul „Teze și antiteze” (Editura Cultura Naţională, 1936). Pornind de la masivul „În căutarea timpului pierdut” al lui Proust, Camil Petrescu demonstrează că romanul modern nu mai poate fi construit pornind de la elemente ca obiectivitate, cronologie și exterioritate, ci trebuie să mizeze pe un singur lucru: conștiința individuală. Sau, altfel zis, „artistul nu poate povesti decât propria sa viziune despre lume”. Camil Petrescu testase metoda proustiană în cele două romane ale sale apărute până în 1935, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (Editura Cultura Naţională, 1930) și „Patul lui Procust” (Editura Naționala Ciornei, 1933). Prin urmare, eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust” vine după validarea practică a „noii structuri” în propria sa operă epică. Fragmentul din eseul lui Camil Petrescu este preluat din revista „Secolul 20” în nr. 9/1977, număr dedicat evoluției genului romanesc. (Bozz)
Camil Petrescu
Noua structură și opera lui Marcel Proust (II)
Să trecem acum la un alt moment esențial, la funcțiunea timpului în revoluția proustiană.
Dar pentru o mai bună înțelegere, mai întîi să facem un nou examen al romanului tip clasic, tip Dickens, să zicem.
Romanul acesta vechi își alege, după cum știți, un erou sau doi, care devin axa întregii povestiri. Tot restul e povestit în legătură cu acest erou central, iar personajele celelalte apar ca niște bifurcații, secundare și ele, de cale ferată desprinse de pe linia dublă principală… De la începutul romanului lumina povestirii se proiectează asupra unui personaj și-l întovărășește așa ca un reflector deasupra capului. Lumea cealaltă nu există decît ca să ne dea, prin conflict, personalitatea eroului. Mai mult, chiar de la început e în genere descris… „Avariția lui Tenet era cunoscută” etc. etc. Micile variante n-au importanță, căci nu modifică esențialul.
De altminteri canoanele artei perimate cereau cu stăruință unitatea de acțiune, tot așa cum cereau personajele conturate, caractere. Eroul e crescut de mic cu steaua lui în frunte, ca un prinț moștenitor de situații, în roman… În genere crește și scade, analog tabloului cunoscut cu roata vieții, abstractizat.
Dar se înțelege de la sine, această cale spațială nu putea fi urmată de o tehnică a realității concrete. Se ivește astfel o foarte grea problemă de artă, a cărei soluție însă Proust a găsit-o într-un mod foarte personal și e ceea ce constitue propriu-zis originalitatea, modalitatea caracteristică a tehnicei proustiene… El însuși o consideră ca o adevărată descoperire și stăruie mai ales în scrisorile lui către prieteni destul de mult asupra ei… Din păcate e și momentul oarecum mai greu de urmărit din structura proustiană, dar reluînd expunerea directă se poate să ne înlesnească, mai mult decît alte încercări, explicația.
Dacă existența e pură devenire, dacă e durata ireversibilă în curgerea ei, atunci e toată în prezent, oarecum de vreme ce acesta este termenul ultim al devenirii. Prin urmare obiectul artei ar trebui să se reducă la descrierea conținutului prezent. Din trecut nu pot lua pentru că procedeul rmeu ar fi o abstracție insolită, viitorul e anticipare goală; prezentul, dacă s-ar putea spune așa, căci nu e oprire, singur îmi oferă preaplinul existenței absolute, cum precizează metafizica bergsoniană.
Ce va descrie artistul deci? Conținutul prezent? Adică biroul lui de-acasă, „cogitationele” din clipa aceea? Ar fi simplă fotografie ori altfel analiză fenomenologică. Dacă ar fi să încep un roman, să zicem în clipa asta, eu ar trebui să descriu sala, lumea de aci, ce simt și ceea ce gîndesc… Și apoi să continui pînă am făcut volumul cu tot ce se întîmplă de aci încolo. Ceva din acest procedeu a folosit, e drept, un celebru romancier irlandez, una dintre gloriile romanului european de azi, care, în opera lui principală, a înfățișat o zi din viața omului său, notată în toate amănuntele curgătoare ale celor 24 de ore. […]
Deci, conținutul faptic al conștiinței, doar în prezentul permanent, nu poate susține interesul unei opere de artă decît în anume cazuri, foarte rare…
Cu totul de alt merit e soluția adusă de Proust, prețios originală și care, de altfel, a fost unul dintre motivele rezistenței criticilor la început.
Camil Petrescu, 1931 (Foto: Baraschy, București). Dedicație olografă pentru colecționarul și întemeiatorul Muzeului cu același nume, Al. Saint-George. Din arhiva Bibliotecii Naționale Române, Serviciul Colecții Speciale, Cabinetul de Fotografii (sursa aici)
În constituția prezentului ca atare, în fluxul conștiinței mele, în acea curgere de gînduri, îndoieli, imagini, năzuințe, afirmații, negări absolute, intră și amintirile. Și pe drept cuvînt, evident, amintirile nu sînt ceva impersonal, sînt propriile mele amintiri, fac parte din psihicul meu, în clipa în care le am, adică în clipa prezentă. Dacă m-aș lăsa în voia amintirii, acum cînd vorbesc, orice mi-ar apărea în minte ar fi autentic, ar fi durata pură…
Aci, tocmai aci, face Proust marea deosebire despre care vorbeam și asupra căreia insistă atît de mult. Amintirile fac parte din fluxul duratei, dar nu amintirile voluntare, abstrase, ci numai cele involuntare.
Memoria voluntară ne dă numai abstracții, Întreabă cineva: Cît fac 6×8? Automat: Patruzeci și opt. Cum se numea regele Cretei? Automat: Minos… La ce an s-a urcat pe tron Ștefan cel Mare? Datele acestea nu participă propriu zis la trăirea concretă a conștiinței mele. Sînt simple abstracții… Nu se leagă organic mai de nimic decît prin actul prezentării de periferia eului… Această memorie voluntară nu poate să constitue obiectul artei…
Însă cu totul altceva ar fi fost dacă eu aș fi trăit gîndul: Regele Cretei se numea Minos. Îmi aduc aminte cînd am auzit numele acesta… Nu de la un profesor, ci în mod ciudat, de la o fată brună cu care priveam împreună de pe vapor stîncile insulei Prinkipo etc. …Tot ce s-a legat de întrebare este memorie involuntară, este trăire concretă. De aci începe obiectul artei.
Romanul meu va trebui să cuprindă lanțul amintirilor mele involuntare… Dar aci se ivește o altă dificultate. Lanțul amintirilor mele e spontan, nedirijat. El nu urmărește un schelet de fapte, o temă… așa ca o construcție arhitecturală. În sfîrșit, memoria mea nu funcționează cînd funcționează involuntar, după un plan care să coincidă cu regulile învățate la estetică, ale perfectului roman clasic. Acesta cunoștea o prezentare a personajelor, o îmbogățire treptată a lor, un început de conflict, o gradație în acțiune și pe urmă culminația și un soi de perorație.
Nu e cu putință ca memoria noastră involuntară să funcționeze după asemenea plan, iar o carte cu astfel de schelet și conținut, ticluit după jaloane și rețetă e artificială, falsă… Ce voi face atunci?…
În mod simplu voi lăsa să se desfășoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai cînd povestesc o întîmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvînt, de o altă întîmplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză și povestesc toată întîmplarea intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nici o importanță. Dacă îmi lungește aliniatul ? Nu-i nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină-două, 30 ori 150. Asta se întîmplă de altfel chiar de cîteva ori cu „À la recherche du temps perdu”. Trebuie să spunem însă din capul locului că o memorie puternică se colorează așa de intens afectiv, că nu se risipește în formale asociații de senzații. Această simplă asociere, penibilă în pretențiile ei de artă, se întîmplă la James Joyce, nu însă la Proust, unde interesul semnificației dirijează fluxul amintirii. Dar am impresia că atunci cînd Proust teoretizează despre artă, de altfel într-un mod care-l indică și unul dintre cei mai mari esteticieni ai timpurilor, el nu își dădea seama, și nici nu s-a remarcat de atunci, de această funcțiune considerabilă a afectivului, în coeziunea indiscutabiłă a operei întregi… Cimentul operei lui întregi, deși realizată la deriva rnemoriei involuntare, e constituit prin tonul afectiv, căci structura afectivă îi călăuzește memoria, chiar atunci cînd accentul cade esențial pe cunoaștere.
Prin urmare cele 3 000 de pagini nu sînt decît instrumente care să ne permită căutarea „timpului pierdut” cu ajutorul memoriei involuntare, singura care ne poate da realitatea concretă.
Revoluția proustiană care aducea instaurarea concretului, însemna o adevărată abolire a „compoziției” clasice, spre derutarea, spre uluirea criticilor împotmoliți în formele trecutului.
Fragmente din eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”, 1935
Prima parte a eseului poate fi citită în Literomania nr. 394 (2026)
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu