Arca lui Giorgio (piesă de teatru în două acte, cu un epilog) (II)

Actul unu al piesei de teatru semnate de Marian Ilea se poate citi aici.

Actul doi

În spatele cortinei se aud zgomote. De parcă se construieşte ceva. Spaţiul din interior al capelei din cimitirul oraşului are o nouă construcţie. Seamănă cu o Arcă. Lacsi-bacsi şi Causio sunt întinşi pe scânduri. Acestea au luat locul canapelelor. Amândoi sunt îmbrăcaţi în costume. Se află parcă pe „puntea” unei corăbii. De o parte şi de alta a scenei sunt piese ale noii construcţii. Preotul şi călugăriţa în alb sunt pe scenă.

Călugăriţa în alb fixează o pernă sub capul lui Causio. În timp ce vorbeşte, execută mişcările pe care le descrie.

Călugăriţa în alb: Padre, părinte, domnule preot sau cum doreşti dumneata să ţi se spună… aici avem acest trup… puterea de exorcizare a lui vine din acestă mână stângă care se află în legătură cu inima. Îl fixez pe partea dreaptă pe perna cu pene de găină.

Preotul: La parohie a sosit. Donaţie în mai multe lăzi mari. Noi primim donaţii din Italia. E o construcţie de artă. Tocmai aici s-a potrivit. În capela din cimitir. S-a muncit două zile şi două nopţi. Acuma e gata. Au rămas câteva bucăţi din lemn. Sunt de rezervă sau sunt în plus?

Călugăriţa în alb: Penele de găină au o energie specială. Place oricărui duh. E o energie care ajută la exorcizarea lor. Încă o pernă trebuie să stea între umăr şi partea dreaptă. La cap.

Preotul: Donatorul necunoscut. Un artist italian din Genova s-a gândit la orăşelul acesta, la parohia aceasta. M-am bucurat. Puteam să refuz.

Călugăriţa în alb: Şi marii exorcişti au probleme, padre, părinte, domnule preot sau cum doreşti dumneata să ţi se spună. Dar poate încerca oricine. Se mişcă mâna de la frunte până la ceafă, aşa, duhurile se fixează aici. Pe cap. La frunte. Lor le place lumina. Ele vor lumină. Când mişti palma se separă şi cele din afară şi cele din interior. Le deranjează. Pocnesc. Ascultă. Dacă n-auzi oricum se aude. În urechea internă.

Preotul: Parcă se aud valurile. Seamănă cu o corabie. E şi credinţă şi artă. Oraşul acesta, capela aceasta, cimitirul acesta… aveau nevoie de donaţie. Am acceptat-o cu bucurie. Îţi vorbesc în taină, doamnă, călugăriţă îmbrăcată în alb, sau cum doreşti dumneata să ţi se spună. Deci nu se aude un zgomot. Singurătatea nu-i a locului şi nici a timpului. Cel ce cugetă judecând se ascultă pe el şi-şi edifică eforturile. Celelalte toate sunt trecătoare. Ne fac plăcere pentru un timp, ne sunt de folos, dar nu de nevoie. Iată alegerea, doamnă. Nici simţirea, nici sângele, nici viciul, nici un pat unde pari că dormi…

Călugăriţa în alb: Fă-l să fugă de sfaturile tale, padre, părinte, domnule preot sau cum doreşti dumneata să ţi se spună.

Preotul: Ai dreptate. Repetam din caietul cu notiţe pentru ceremonia de mâine. Va fi mult de lucru. Sunt doi. Mă pregătesc. Notez. Nu las nimic la voia întâmplării.

Călugăriţa în alb: Slavă ţie în imperiul slavei. Te rog sfinţeşte-mă, curăţeşte-mă, binecuvântează-mă.

Preotul: Îmbrăţişează cele de mijloc, doamnă. Până la virtute, calea-i de neatins. Dar aici ne aflăm pentru alte treburi, doamnă. Aici a avut loc priveghiul.

Călugăriţa în alb: Aşa e, padre. Te iubesc cu o putere infinită. M-am născut într-o lună din an foarte frumoasă. De copilă am fost impresionată de natură. Naşterea mea a avut loc într-o noapte în care cerul a fost roşu. M-am născut ca al şaselea copil. Nimeni n-a fost deranjat de durerile naşterii, padre. „Avem încă o soră”, a spus o soră. „Ia-o de aici să n-o mai văd”, a spus mama. Asta înseamnă să apari ca un copil nedorit?

Preotul: În rândul celor dintâi care poartă război eşti, când cazi n-are cine să te ridice, doamnă. Sfaturile tale sunt semnul indiferenţei tale, atâtea cazuri triste vorbesc despre asta. Citez din caietul cu notiţele pentru ceremonia de mâine, doamnă.

Călugăriţa în alb: Am crescut. Acum normal mama a ieşit din corpul fizic. Am terminat liceul. Facultatea. Pe când eram la liceu, o călugăriţă m-a învăţat să mă rog inimii, padre. Eram pe o corabie. Şi eram fericită. Locuiam la o doamnă, Veronica, padre, părinte… Poate era Sfînta Veronica.

Preotul: Această doamnă era înainte de a produce cuvintele. Vorbele tunse – produc fapte. Aceasta e regula. A suferi cu răbdare, altfel binele nu poate fi.

La anul 1844 un cutemur a zguduit oraşul acesta. Au ieşit la iveală frescele vechi ale bisericii. Era desenat un „Sfânt Gheorghe”, doamnă. Culorile galbene şi roşii, brune precum cele de la Fekeardo. Nu-ţi poţi ascunde în uitare tristeţea. Asta-i tot din carneţel, doamnă.

Călugăriţa în alb: Acuma e lumină. Am lucrat ca inginer, padre. Cu grupuri de proiectanţi. Grupuri mari. Sfinţeşte-mă. Curăţeşte-mă. Binecuvântează-mă.

Preotul: Trupurile acestea de pe „Arca” aceasta au avut: fraţi, surori, bunici, mame, taţi, contabile, barmaniţe, relaţii cu suzetele, pisici, câini. Trupurile acestea de pe „Arca” aceasta salutau toate proastele din orăşelul nostru cu „sărut-mâna”, doamnă.

Călugăriţa în alb: Viaţa e ca și cu trenul, padre. Ajungi, cobori, stai… și urci iar.

Preotul: Trupurile acestea de pe „Arca” aceasta au adus: bibelouri, porţelanuri, cristale de Boemia, ceasuri, clanţe de uşi, basmale, ciorapi, conserve de peşte, chiloţi. Lacsi-bacsi cânta la pian. Purta pălărie. Bea şnaps-ul cu sticla.

Călugăriţa în alb: Şi acest trup (arată înspre Causio) a făcut o fotografie lângă cimitir. N-a ştiut că e ultima lui fotografie, padre. Când a plecat ultima oară de acasă, ducându-şi papagalul în punga de plastic, n-a ştiut că pleacă pentru ultima oară, padre.

Preotul: Aşa cum medicul nu e indulgent cu muribundul disperat pe care-l taie, arde şi depune spre sănătate fără milă. Cu măiestria metodei. Nicio măiestrie fără metodă, doamnă.

Călugăriţa în alb: Lucram şi noaptea. Împreună cu fostul meu soţ, Isaia. Poate să fi fost profetul Isaia, padre. Avea revelaţii din cauza fumului care i-a afectat inima. Infarct, neinfarct. Şi eu mă gândeam: „ce s-ar putea face la treizeci de ani într-un sicriu?”

Preotul: Câţi oameni – atâtea poveri, atâtea deosebite feţe, aşa că e o minune să se înţeleagă unul cu altul, dar e şi mai mare deosebirea între suflete. Acelea nu se lasă pilite la un singur calapod. La fiecare i se poate face încălţămintea.

Călugăriţa în alb: Te poţi orienta pe munte după aspectul zăpezii, padre. Mergeam la serate dansante pentru „Sfânta milogeală”. Isaia a fost educat de o mamă necredincioasă şi de un tată director la regionala de căi ferate. Avea revelaţii. Metagalaxii spiralate. Structuri ţinute în echilibru. Nimic nu e dezechilibrat. În noaptea asta prin cimitir, în jurul capelei, au umblat patru îngeri. Înalţi. Frumoşi. Cu busuioc.

Preotul: „Arca” s-a potrivit perfect pentru capelă. Parcă s-a născut aici. Nu poţi refuza o donaţie dacă eşti biserică adevărată.

Călugăriţa în alb: Trupul acesta (arată spre Causio) se ruga pe peroanele gării Nyugati. Stătea în genunchi. Ridica mâinile. Când a coborât din microbuz a simţit că trebuie să se ascundă. Am înţeles cum e cu duhurile. Mi s-au înfierbântat tălpile de la picioare. Mi le răcesc pe gresie.

Preotul: „Arca” e făcută din lemn. Puntea are scândură. Tâmplarul italian a fost binecuvântat cu puterea credinţei.

Călugăriţa în alb: Sunt entităţi urâte, padre, tip reptile, pe care nu le voi spune ca să nu speriem copilaşii. Când le-am văzut am plâns. Pernele erau pline de lacrimi.

Preotul: O singură dată am mâncat pâine, ulei şi salată. Patruzeci de zile. Era post. Am slăbit, doamnă. Şi m-am lecuit. Altele se îmbracă în negru. Dumneavoastră sunteţi o călugăriţă.

Călugăriţa în alb: Când m-am despărţit de Isaia, n-a protestat. Mi-am făcut două haine din bumbac subţire. Am rugat cei patru croitori din orăşel, dar m-au refuzat.

Ziceau că-i prea complicat. Am cusut singură hainele astea. O călugăriţă în alb e o apariţie interesantă. Fetiţele zic: „mamă, uite o călugăriţă!” Am probleme doar cu controloarea de bilete de pe autobuz. E o piază rea. „Hei tu, care eşti vecina mea, măritată şi cu două fetiţe, nu ţi-e ruşine să îmbraci haina asta albă?” Îi spun: „Femeie, nu ştii cât e de grea haina asta albă. Eu am o misiune”.

Preotul: Toţi avem misiuni, doamnă. Membră nefericită a vanităţii. Asta eşti tu. Mult te socoteşte înainte să vorbeşti. Adeseori sub grâul răvăşit pare că se ascunde şarpele.

Călugăriţa în alb: Prostii, padre. Târguri, judecăţi, decizii, emitere de acte.

Preotul: De la pom aştepţi fructe. De la holdă, seceriş. Asta-i tot din caietul cu notiţe.

Călugăriţa în alb: Trupul acesta care se cheamă Lacsi-bacsi nu vindea pomniţele. La ce foloseşte a mări venitul şi a micşora iubirea, zicea fostul tâmplar.

Preotul: Ce a fost scris s-a întâmplat.

Călugăriţa în alb: Ai auzit de corp eteric, padre. Există în natură. Are contur sau n-are contur. Vecinul meu Gherasim mi-a spus: „Am ieşit afară şi am văzut că-s reptilă”. „Te deranjează”, i-am spus. „Nu, da nu înţeleg de ce am şi crustă”, mi-a mai spus.

Preotul: Nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni. Pe unul îl va iubi. Pe celălalt îl va urî. Inima nu poate fi împărţită, doamnă.

Călugăriţa în alb: Pofta trupească nu e stinsă de tot, padre. Cât e trupul trup. Până şi-n „Frumoasa din pădurea adormită” apare baba aia fusiformă care-o atacă şi o adoarme. Dacă ar fi mâncat numai salată, ulei şi pâine, ar fi scăpat de atacuri.

Preotul: Trupul din faţa noastră se ruga în gara din Nyugati strigând „omul negru n-a sosit” şi o lua la fugă printre şinele de cale ferată. Asta nu am notat-o în carneţel.

Călugăriţa în alb: Spirite galbene, spirite albastre frumoase, spirite cu calităţi artistice. Padre, dumneata vezi lumea cu corpul exterior.

Preotul: Corpul doamnei, călugăriţa în alb, sau cum îţi place să ţi se spună… n-are suficienţi bani ca să călătorească.

Călugăriţa în alb: Acolo pe peron să transformi fumul de tutun în mirosul de tămâie al pipei cu acoperământ de metal găurit. Acest trup a fost mântuit.

Preotul: Ocupându-te cu astfel de vorbe, te poţi molipsi de rău, doamnă.

Călugăriţa în alb: Signor Tulio a pierdut un proces drept. Merda e un cuvânt urât. Giorgio a fost târât pe treptele tribunalului. Două etaje cu coridoare lungi. Giorgio a fost lovit în organele sexuale, padre. Signor Tulio i le-a învineţit. L-a prins de piept sub o copertină din Genova. Signor Tulio şi signora Asyn Cynthia l-au urât. Pentru că le-a luat banii.

Preotul: Bunurile, doamnă, la origine sunt nimic. Natura lor e trecătoare. Tulio ăla era un imbecil.

Călugăriţa în alb: El şi nevastă-sa, de altfel. Bravo, padre. Asta trebuie trecută în carnetul de notiţe.

Preotul: Şi-apoi Causio desena mai bine decât ei, doamnă.

Călugăriţa în alb: Vă rog să mă credeţi, padre, şi eu pictez tablouri. Când ne vom revedea, o să-ţi spun că mergem bu, padre!

Preotul: Pacea să fie cu tine, doamnă. (Călugăriţa în alb dispare de pe scenă. Preotul vorbeşte plimbându-se de la un trup la celălat. Încet se face întuneric). Interesant. O donaţie. O „Arcă”. O lucrare artistică pentru capela aceasta. Uneori inima plină de venin elaborează cuvinte dulci ca mierea. Asta o voi trece în carneţel. Mâine sunt doi. E mult de lucru. Cine îţi încearcă sufletul întâi îţi atacă trupul. Priveghiul s-a terminat. Sunt orele târzii ale nopţii. „Arca” s-a potrivit în capelă. „Puteţi refuza această donaţie venită din Italia”, mi-a spus poştaşul.

O biserică adevărată n-are cum să refuze donaţiile. E multă credinţă în lucrarea de care orăşelul nostru avea nevoie. Mâine de la orele doisprezece e primul. La orele şaisprezece al doilea.

Nu-mi plac ceremoniile de acest fel.

Dar cineva trebuie să facă şi meseria asta. Noi doar cârmuim „Arca” asta, nu o facem să avanseze.

Pe scenă se lasă întunericul.

Epilog

Se aude vocea lui Causio, în întuneric. Scena se luminează slab. În „Arca” au rămas cei doi.

Causio: Mi-a sucit gâtul. Muierea asta mi-a răsucit oasele, Lacsi-bacsi.

Lacsi-bacsi: Doi mincinoşi, Causio. Nu am crezut că-n astfel de condiţii… şi nu mai am Lasonil pentru ciolane.

Causio: Şi câtă exagerare. Organele sexuale învineţite de lovituri. Signor Tulio, ma scusa mi. Signora Asyn Cynthia, primeşte aceste păreri de rău şi complimente şi felicitări.

Lacsi-bacsi: Doi. Adică unul cu alta. Şi tâmplarii ăia care au lucrat două nopţi neîntrerupt.

Causio: Îmi venea să sar din „Arca” asta. Da’ nu era voie. Un artist, un tâmplar, o arcă pentru capela din cimitir. Se mişcă bine coletăria asta. Din Genova şi până-n orăşelul acesta.

Lacsi-bacsi: Ca un vechi tâmplar îţi spun. Au rămas bucăţile alea pentru piese de schimb. Omul acela, preotul acesta… a jignit tâmplarii.

Causio: Tot mondo s-a revoltat în mine, Lacsi-bacsi. Că putea să refuze donaţia. Că biserica primeşte orice donaţie. Că un artist din Italia… că…

Lacsi-bacsi: Şi între timp muierea aia în alb mă pipăia. Mă sucea. Mă excita. Nu mai ai niciun fel de siguranţă nici în astfel de condiţii.

Causio: Oamenii aceştia nu mai au credinţă în ei. Îşi fac meseria. Ca un artist fără diplomă am realizat această minunată „Arcă”. Am dăruit-o capelei din cimitir.

Lacsi-bacsi: Mai lipseau valurile şi puteam pluti. Pe ape.

Causio: Mai sunt câteva ore până se ivesc zorile. Condiţii grele. Scândurile astea îţi turtesc oasele. Noaptea să fie bună, Lacsi-bacsi.

Lacsi-bacsi: O noapte adâncă şi plină de tăcere, Causio.

Causio: Şi încă ceva… nesemnificativ… Cine se trezeşte primul… îl scoală şi pe celălalt…

Întuneric. Cortina