Nr. 148 Poezie

Arhitectura căderii

Vers prea intim

Când poezia ucide,
nu mai e nimic de făcut.
Nu există manevre de resuscitare,
nici tratament preventiv,
doar o eventuală reîntrupare
ar mai putea ajuta
gestului absolut.

Când poezia ucide,
nu e o crimă cinstită,
ci sinucidere fără făptaș.
N-ai să vezi pe nimeni cerând ajutor;
doar moartea odihnindu-se
retrasă, epuizată,
folosită și dată de gol.

Și totuși… poezia ucide?
Nu știu,
dar am văzut oameni murind
încercând să uite un vers
cuvânt cu cuvânt.

 

Arhitectura căderii

Din ce e făcută o boltă prăbușită?
Semănată piatră cu piatră pe jos…
cu cheia spartă de la căzătură,
cu arcul întors.

Din poezie, la prima vedere.

Din filozofie, la un al doilea gând,
atunci când ți-o imaginezi
stând dreaptă
sub aerul curb.

Din credință, când îi aduni cheia de boltă
risipită și o lipești cu mângâieri
doar să o vezi din nou
rezistând.

Dar privind cu capul în jos

pietrele se încredințează gândurilor,
iar cuvintele le boltesc
pe rând
la nesfârșit

din prăbușire în prăbușire.

 

Solarele castane

Știți de ce îmi plac strașnic de mult castanele?
Pentru că sunt ca oamenii, așa cum sunt ei,
când nu știu, săracii, să fie altfel.

Castanele se nasc din niște flori franjurite
ca o sfadă dintre mama și tata, după care
s-au iubit mult și bine, cu părere de rău.

Apoi, atârnă ca niște bobițe de cercei ciudați
purtați de fete mari ce încă n-au aflat că sunt frumoase;
și le ies țepi, da, ce hazliu, ca fetelor sărutate ochi.

Și încep să se rotunjească în platoșe verzui
până se umplu de lăncii moi, dese,
ca băiețeii rotunzi cu voinice priviri la primul parfum.

Când se coc, ce dramă fățișă deconspirată la trânta pe jos;
toate, dar absolut toate au tenul maro, atât de serios,
ca oamenii mari, mari, ce poartă dintr-o dată haine cu rost…

Ajunse răscoapte, neglijate sub frunzele gelatinoase de toamnă,
crăpate de sentimentalism, se dezbracă în galben, numai în galben,
de un solar portocaliu răcoros. Retimpuriu.

 

În portul porumbeilor

„pe țărmul acesta,
ce nu poți uita
se transformă-n porumbi
ce-și iau locul
pe lungile balustrade
de la marginea mării”
(inscripție pe nisip)

douăsprezece frământări pe zi
și douăsprezece gânduri pe noapte
numai jumătate
ale mele
din ele mai tai pe la mijloc
cu tăișul dorinței
din ce rămâne
împart porumbeilor
învățându-i să-mi scrie scrisorile
jumătatea care
încă îmi umple buzunarele
se varsă jumătate pe jos
restul se bagă în căptușeala pielii
de unde
douăsprezece frământări pe zi
și douăsprezece gânduri pe noapte
te iau de la început
fericită
necopt
de la primul sărut

Susține Literomania

Despre autor

Remus Octavian Câmpean

Remus Octavian Câmpean

Remus Octavian Câmpean (semnează cu acronimul ROC, n. 1974 la Botoșani), de profesie matematician, este poet și prozator. A debutat în 2001 cu volumul de poezii „Stări ș i Călătorii”, Editura Viața Creștină, iar ca prozator, în anul 2018 cu romanul „Abandon”, Editura Eikon. În 2019, și-a continuat activitatea literară publicând volumul de poezii „Dezghețul luminii”, Editura Eikon. În același an, a coordonat antologia de poezie „Polifonii pe luciu de oglindă”, publicată la Editura Școala Ardeleană. A publicat poezie în revista „Steaua” și proză în revista „Hyperion”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: