Nr. 219 Traduceri

„Juan Darién” de Horacio Quiroga (III)

Reach content for Google search „horacio quiroga”, „juan darien”



Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 219, ultima parte a povestirii „Juan Darién” de scriitorul argentinian de origine uruguayană Horacio Quiroga (1878-1937), în traducerea lui Dominique Ilea,  povestire publicată pentru prima dată în 1920, în „La Nación”. (Literomania)

*

Juan Darién sfârși prin a cădea fără să se mai ridice, întinzând bietele-i mânuțe de copil în căutarea unui sprijin. Și soarta nemiloasă vru ca o femeie ieșită în poarta casei sale cu un prunc nevinovat în brațe să judece greșit acel gest rugător.

– A-ncercat să-mi răpească copilașul! – strigă femeia. – Și-a-ntins mâinile ca să-l omoare! E-un tigru! Să-l omorîm fără zăbavă, înainte să ne-omoare el copilașii!

Astfel grăi femeia. Și în felul acela se-mplinea proorocirea șerpoaicei: cum că Juan Darién va muri când o mamă din neamul omenesc va cere să i se ia viața și inima de om pe care cealaltă mamă i le dăruise odată cu sânul.

Nu mai era nevoie de nici o altă învinuire pentru a hotărî mulțimea întărâtată. Douăzeci de brațe înarmate cu pietre se și ridicau să-l strivească pe Juan Darién, când îmblânzitorul porunci dindărătul tuturora, cu glas necruțător:

– Să-l înfierăm cu dungi de foc! Haideți să-l ardem cu focurile de artificii!

Începea deja să se-ntunece, iar când ajunseră în piață era noapte neagră. În piață fusese înălțat un castel din focuri de artificii, cu roți, coroane și flăcări bengale. Taman în vârf, în centru, îl legară pe Juan Darién, după care aprinseră unul din capetele fitilului. Firișorul de foc șerpui la iuțeală, când în sus, când în jos, până ce-ntreg castelul fu pălălaie. Iar printre stelele fixe și roțile uriașe de toate culorile se desluși colo sus Juan Darién, jertfit.

– E ultimul tău ceas ca om, Juan Darién! – zbierau cu toții. – Arată-ți dungile!

– Iertare, iertare! – tot striga micuțul, zvârcolindu-se printre scântei și nori de fum. Roțile galbene, roșii și verzi se-nvârteau amețitor, unele pe dreapta, altele pe stânga. Șuvoaiele de flăcări razante desenau cercuri largi; iar în mijlocul lor, pârjolit de dârele de scântei ce-i brăzdau trupul, se zvârcolea Juan Darién.

– Arată-ți dungile! – i se răgea neîncetat de jos.

– Nu, iertare! Sunt un om! – mai avu răgazul să țipe nefericitul micuț. La lumina unei noi brazde de foc, se putu zări cum trupul îi era zgâlțâit de convulsii, pe când gemetele-i sunau tot mai gros și mârâit, iar făptura i se schimba puțin câte puțin. Și gloata, cu un urlet sălbatic de triumf, putu vedea în sfârșit ivindu-se de sub pielea de om dungile negre, paralele, fatale ale tigrului.


Citește și „Juan Darién” de Horacio Quiroga (II)

 

Reach content for the Google search „horacio quiroga”, „juan darien”


Grozăvia de-acuma se-nfăptuise; așteptările li se-mpliniseră. În locul unui prunc fără nicio vină, nu mai aflau colo sus decât trupul unui tigru ce răgea în agonie.

Flăcările bengale se stingeau și ele. Un ultim șuvoi de scântei, rămășițele unei roți, atinse funia care cetluia mânuțele (nu, labele tigrului, căci cu Juan Darién se isprăvise), și trupul se prăvăli greoi la pământ. Mulțimea îl târî până la liziera pădurii, lepădându-l acolo, ca șacalii să-i sfâșie cadavrul și inima de fiară.

Dar tigrul nu murise încă. Răcoarea nopții îl readuse-n simțiri și cu prețul unor chinuri cumplite izbuti să se târâie până-n jungla cea neumblată. O lună-ntreagă nu-și părăsi bârlogul, unde era pădurea mai deasă, așteptând cu o răbdare întunecată de fiară să i se vindece rănile. Toate sfârșiră prin a se cicatriza, afară de una, o arsură adâncă-n coastă, care nu voia să se-nchidă, și pe care tigrul o bandajă cu niște frunze mari.

Căci din făptura cea de curând pierdută își păstrase trei lucruri: amintirea de neșters a trecutului, dibăcia mâinilor, pe care și le folosea ca un om, și graiul. În rest, absolut în toate cele, era o fiară, ce nu se mai deosebea cu nimica de ceilalți tigri.

Când în sfârșit se simți vindecat, trimise vorbă celorlalți tigri din junglă să se-adune chiar la noapte dinaintea stufărișului de trestie de zahăr de la liziera arăturilor. Iar când se lăsă noaptea o luă tiptil spre cătun. Se cățără într-un copac din împrejurimi și așteptă îndelung, nemișcat. Zări trecând pe dedesubt, fără să-i învrednicească barem cu o privire, femei sărace și lucrători istoviți, cu înfățișare prăpădită; până văzu venind pe drum un bărbat cu cizme mari, în redingotă roșie.

Tigrul nu clăti nici măcar o rămurea când se ghemui ca să sară. Sări-n spinarea îmblânzitorului; dintr-o lovitură de labă îl trânti la pământ, leșinat, apoi, prinzându-l cu dinții de brâu, îl duse fără să-l vateme până la stufăriș.

Acolo, la poalele trestiilor uriașe cu vârfurile scăldate în beznă, adăstau tigrii junglei, foindu-se în noapte, ai căror ochi sclipeau ca niște opaițe purtate de colo-colo. Omul era încă leșinat. Tigrul, atunci, zise:

– Fraților! Am trăit doisprezece ani printre oameni, aidoma unui om. Dar sunt un tigru. Nădăjduiesc ca prin faptele mele să-mi spăl cândva această pată. Fraților: în noaptea asta-mi rup ultimele legături cu trecutul.

Iar după ce grăi astfel, îl apucă în fălci pe omul tot leșinat, cățărându-se cu el până unde era mai la deal stufărișul, lăsându-l acolo legat între doi bambuși. După care dădu foc frunzelor uscate de pe jos, și o vâlvătaie trosnitoare nu-ntârzie să se înalțe.

Ceilalți tigri se trăgeau îndărăt, înspăimântați, din fața focului. Dar tigrul le spuse: „Fiți pe pace, fraților!”. Iar aceia se liniștiră, lungindu-se pe pântece cu labele-ncrucișate, dinaintea priveliștii.

Stufărișul ardea ca un uriaș castel de artificii. Trestiile explodau asemeni unor bombe, jeturile de gaz li se-ncrucișau ca niște săgeți ascuțite, multicolore. Vâlvătăile suiau în trombe bruște și-nfundate, căscând dedesubt găuri livide; iar sus pe culme, unde focul nici n-ajunsese încă, trestiile se clătinau, sfrijite de dogoare.

Însă omul, mușcat de flăcări, își revenise-n simțiri. Văzu jos la poale tigrii cu ochi vineți ridicați spre el, și pe dată pricepu.

– Iertare, iertați-mă! – urlă el, zvârcolindu-se. – Cer iertare pentru toate!

Nimeni nu-i răspunse. Omul, atunci, simțindu-se părăsit de Dumnezeu, strigă din băierile inimii:

– Iertare, Juan Darién!

Auzind aceasta, Juan Darién își înălță capul și spuse cu răceală:

– Aci nu-i nimeni pe care să-l cheme Juan Darién. Nu cunosc nici un Juan Darién. E-un nume de om, iar aci suntem numai tigri.

Răsucindu-se către tovarășii lui, ca nedumerit, întrebă:

– Pe vreunul din voi îl cheamă cumva Juan Darién?

Dar flăcările împresuraseră deja castelul până la cer. Iar printre orbitoarele focuri bengale întretăindu-se peste malul acela de pălălaie se desluși colo sus un trup înnegrit ce ardea fumegând.

– De-acuma sunt gata, fraților – zise tigrul. – Îmi mai rămâne doar un singur lucru de-ndeplinit.

Și făcu cale-ntoarsă spre sat, urmat de ceilalți tigri, fără să bage de seamă. Se opri în fața unei grădini sărmane, triste, sări peste zid, trecu pe lângă mai multe cruci și lespezi și poposi doar dinaintea unui petec de pământ fără nicio podoabă, unde era-ngropată femeia căreia-i spusese mamă vreme de opt ani. Îngenunche – îngenunche ca un om –, și un răstimp nu se-auzi nimica.

– Mamă! – murmură, în sfârșit, tigrul, cu nespusă duioșie. – Doar tu, între toți oamenii, ai știut că dreptul la viață al tuturor făpturilor din Univers e sfânt. Doar tu ai înțeles că singura deosebire dintre om și tigru sălășluiește în inimă. Și m-ai învățat să iubesc, să-nțeleg, să iert. Mamă! sunt încredințat că m-auzi. Rămân pe veci fiul tău, întâmple-se ce s-o-ntâmpla de azi-nainte, dar numai al tău. Adio, mamă iubită!

Iar zărind pe când se ridica ochii vineți ai fraților săi ce-l pândeau prin gard, li se-alătură din nou.

În clipa aceea, vântul fierbinte le aduse, din străfundul nopții, o-mpușcătură.

– Vine dinspre junglă – zise tigrul. – Sunt oamenii. Plecați să vâneze, să ucidă, să taie beregăți.

Întorcându-se către satul luminat de reflexele junglei incendiate, exclamă:

– Neam fără mântuire! Acu’-i rândul meu!

Revenind la mormântul unde tocmai se rugase, își smulse cu laba bandajul de pe rană și scrise pe cruce, cu propriu-i sânge, cu litere mari, sub numele maică-sii:

 

ȘI

JUAN DARIÉN

 

– Iată-ne hodinind în pace – zise. Și, trimițând într-un glas cu frații săi un răget de sfidare spre cătunul înfricoșat, încheie cu aceste cuvinte:

– Iar acu’, către junglă. Tigru pentru totdeauna!

 

În românește de Anca-Domnica Ilea după „Juan Darién” (1920)

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.