În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Bujori” de Peter Bichsel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.
Peter Bichsel
Bujori
În cutia poștală a unei fete bătrâne cineva a vârât un buchet de flori, flori dintr-o grădină bine întreținută, bujori grași. O femeie bătrână a adus flori unei femei bătrâne, învelite într-o hârtie de ziar.
Le-a purtat cu greu prin oraș, în palton negru, pălărie cu voal, ciorapi de lână. „Adele se va bucura. Adele îndrăgește florile”, a zis ea și „noi avem atât de multe în grădina noastră, nici nu știm ce să mai facem cu ele”, și „Adele locuiește cinci trepte în sus, îi vâr florile în cutia poștală, Adele le va găsi cu siguranță, Adele se va bucura.”
Adele a fost mereu singură și a avut păduchi când a mers la școală. Adele are șaptezecișidoi, Adele glumește cu lăptarul și numără restul, laptele se scumpește. Adele nu a primit niciodată trandafiri în dar. Trandafirii costă mult și se ofilesc repede. Are descoperiri în privința indrișimului, zdrobește coji de ouă și le păstrează mult în apă, apă de ploaie. Indrișimul a ajuns cât niște mici copăcei, când vine-n vizită la Adele trebuie să vorbească despre copăcei. Povestește tuturor cum îi îngrijește și spune că mama ei a avut cei mai frumoși din sat.
Adele se va bucura. Vor arăta bine, bujorii, pe fața de masă albăp cu margine dantelată. Anul acesta s-au dezvoltat minunat, cărnoși precum verzele. Adele va pune un ziar sub vază, ziarul cu necroloage.
Adele e o femeie bătrână. Vecina a murit săptămâna trecută, avea șaptezecișitrei de ani, născută-n optzecișinouă, 1889. Cancer, știe Adele. A întrebat medicul.
Adele a dat un franc pentru coroană. „Suflet bun” a zis ea „ar fi dat și ea pentru mine.”
La înmormântarea Adelei va veni nepotul din Aarau. Nepotul e funcționar la bancă în Aarau.
Iar Adele are șaptezecișidoi, contingent 1890.
În 1900 era în clasa a patra, la învățătorul Widmer, îi plăcea vinul roșu tare mult. Adele era bună la vorbire. Dintre colegii de clasă, mulți au murit, de curând Veronica. Ceilalți se văd rar. Câte una mai vine uneori în oraș după fasole ori conopidă.
Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroasele premii literare printre care cel al Grupului 47 și premiul Johann-Peter-Hebel. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile.” (Radu Țuculescu)
Scrie un comentariu