Cărţile și Istoria

Nu e deloc o întâmplare că singura carte pe care o poartă cu el „pacientul englez”, protagonistul romanului cu acelaşi titlu al lui Michael Ondaatje, este un exemplar din „Istoriile” lui Herodot. Căci istoricul, geograful şi neobositul călător grec din Halicarnas, cel supranumit „părintele istoriei”, pe lângă faptul că a străbătut întreg Orientul Mijlociu, Egiptul şi Libia, a făcut, în cele nouă cărţi ale „Istoriilor”, prima încercare de a reuni într-un tot unitar datele istorice şi geografice cunoscute până atunci, subordonându-le unei idei si teme de bază: războiul dintre greci şi barbari. În plus, el este extrem de puţin aplecat spre relatarea / înţelegerea istoriei drept o simplă înşiruire de fapte şi de întâmplări, fiind gata să includă în textul său amănunte neobişnuite sau chiar şocante, fascinat mereu de elementele de ficţiune pe care, cu bună ştiinţă, le integrează într-un discurs care încetează, astfel, să mai fie strict istoric. Iar la o lectură atentă, cititorul va constata că însuşi discursul romanesc al lui Ondaatje este de aceeaşi factură: digresiv şi ambiguu, populat cu personaje care nu sunt niciodată ceea ce par a fi la prima vedere şi care sunt surprinse într-o adevărată reţea de relaţii complicate şi, nu o dată, greu de definit.

…într-o lume în care nimic nu mai pare clădit ca să dureze pentru totdeauna, singura şansă pe care oamenii o au pentru a nu se pierde este aceea de a nu uita să deschidă, măcar din când în când, câte o carte ca pe o fereastră către propria lor viaţă. Ca să-şi amintească să citească, să privească, să iubească.

Apărut în anul 1992, recompensat cu râvnitul Booker Prize, ajuns rapid bestseller internaţional şi ecranizat în 1997, în regia lui Anthony Minghella, romanul „Pacientul englez” dă senzaţia că rezistă la tot pasul – şi prin fiecare pagină – tentaţiei ori modelului naraţiunii lineare, nerespectând nici o regulă consacrată a prozei contemporane, dezvăluind câte ceva cu privire la esenţa personajelor sau întâmplărilor, doar pentru ca, imediat, să revină asupra lor, reinterpretând şi nuanţând, determinându-şi cititorul să pună sub semnul întrebării totul şi, în primul rând, ceea ce în mod tradiţional poartă numele de adevăr. Pentru cei obişnuiţi cu maniera de a scrie a lui Michael Ondaatje (născut în Sri Lanka, fiind de origine olandeză şi stabilit, ulterior, în Canada), nu e nici o surpriză că autorul preferă să ignore cu bună ştiinţă graniţa – întotdeauna fragilă, din punctul lui de vedere – ce desparte poezia de proză şi adevărul de ficţiune. În plus, preferinţa marcată a scriitorului pentru muzica de jazz, evidentă şi în creaţiile sale anterioare, este transformată, aici, în adevărat principiu menit să configureze un discurs literar ce revine, iar şi iarăşi, asupra aceloraşi întâmplări, doar pentru a le privi din perspective diferite şi a le evalua, astfel, consecinţele în funcţie de evoluţia protagoniştilor.

Oarecum asemănător – deşi mizând pe efecte sensibil diferite – procedase Robbe-Grillet în „La Jalousie”, însă Michael Ondaatje, în „Pacientul englez”, îşi continuă si demersul din romanul de debut, „Coming Through Slaughter”, centrat în jurul existenţei muzicianului Buddy Bolden, din New Orleans. Cu precizarea extrem de importantă că, acum, scriitorul raportează toate evenimentele vieţii protagoniştilor la sensurile pe care Marea Istorie le are, ţinând seama mai cu seamă de efectele devastatoare ale celui de-al Doilea Război Mondial asupra oamenilor. Desigur, modelul este, şi în acest sens, Herodot, cu preocuparea sa privitoare la consecinţele războaielor grecilor, doar pentru ca Ondaatje să reuşească, astfel, să vorbească mai convingător despre „ultimul război medieval, care a avut loc in Italia între anii 1943 şi 1944”… Rezultatul va fi un text romanesc pus sub semnul surprizei, al improvizaţiei muzicale şi al unui lirism de substanţă, menit a sublinia viziunea nu o dată tragică pe care autorul ştie să o imprime. Iar dacă, uneori, metaforele utilizate de Ondaatje par cum nu se poate mai simple, alteori cartea e infuzată cu un spirit ştiinţific demn de o veritabilă enciclopedie, mai cu seamă atunci când autorul descrie universul deşertului şi preocupările exploratorilor porniţi în căutarea unei oaze pierdute, sau când este vorba despre diferitele si complicatele tehnici de dezamorsare a bombelor.

Subiectul, în liniile sale principale, este cunoscut marelui public mai cu seamă datorita versiunii cinematografice, avându-i pe Juliette Binoche, Kristin Scott Thomas şi Ralph Fiennes în rolurile principale. Astfel, „pacientul englez” supravieţuieşte unui grav accident aviatic, în urma căruia este complet desfigurat şi nu-şi aminteşte mai nimic din propriul său trecut. Recompunerea din fragmente disparate a existenţei acestuia va reprezenta centrul de greutate al cărţii, totul petrecându-se pe fondul ultimelor zile de război, într-o vilă de lângă Florenţa, transformată ad-hoc într-un mic spital de campanie, unde, alături de bolnavul ars şi de Hana, infirmiera care îl îngrijeşte, vor sosi Kip, un genist indian, şi Caravaggio, fost spion canadian. (În paranteză fie spus, numele lui Caravaggio şi al Hanei sunt cunoscute cititorilor lui Ondaatje încă din cartea sa anterioară, „În pielea unui leu”.) Romanul, profund experimental la nivelul construcţiei, pune cap la cap secvenţe ale amintirilor personajelor pentru a oferi, în final, o imagine completă a trecutului acestora, un trecut care va lăsa asupra tuturor urme atât de vizibile, încât le va fi greu, fiecăruia în parte, să-şi configureze întru totul coerent şi satisfăcător viitorul.

Povestea „pacientului englez”, pe numele său adevărat Ladislaus de Almásy, conte maghiar şi explorator al deşertului libian, este, pe scurt, dacă am încerca să o reducem la o schemă, o noua versiune a clasicului triunghi amoros, viaţa sa fiind marcată de dragostea pentru frumoasa Katharine, soţia lui Geoffrey Clifton. Însă modul în care Ondaatje prezintă totul exclude din capul locului orice schematism şi pune sub semnul textului lui Herodot (în care se găseşte, în germene, însăşi povestea iubirii interzise a celor doi) şi al marii poezii o poveste care ar fi putut extrem de uşor să cadă în banal şi în clişeul sentimentalismului de prisos. În plus, autorul ştie cum, fără să fie didactic si fără să se facă exponentul vreunei ideologii, să vorbească despre probleme delicate şi complicate nu doar ale anilor de Război, ci şi ale epocii care a urmat, de la colonialism sau independenţa fostelor teritorii britanice şi până la tensionatele raporturi între rase, etnii, religii şi culturi. Astfel, în momentul în care află despre bombardarea Hiroshimei, Kip îşi abandonează prietenii şi iubita, pe Hana, conştient dintr-o dată de prăpastia dintre el şi „ei”, convins că niciodată o naţiune albă („civilizată”…) nu ar fi fost supusă unui astfel de calvar. Hana, la rândul ei, îl pierde, finalmente, şi pe „pacientul englez”, de care ajunsese, de asemenea, să fie legată afectiv, nereuşind, apoi, să-şi mai găsească vreodată „însoţitorii potriviţi”.

Căci frumosul se dovedeşte, într-o lume atât de marcată de rănile profunde ale războiului, a fi doar un alt cuvânt pentru a denumi ceea ce este primejdios, iar binele şi răul devin, nu o dată, acelaşi lucru. Arestat pe nedrept, din cauza numelui „nepotrivit si greşit” pe care-l poartă, Ladislaus de Almásy alege să trădeze toate lucrurile şi pe toţi oamenii în care crezuse anterior, doar pentru ca, în acest fel, să poată îndeplini promisiunea pe care i-o făcuse lui Katharine, de a se întoarce să o salveze din peştera în care o lăsase. Desigur, devine clar raportul textual stabilit de romanul lui Ondaatje cu Adio, arme, de Hemingway, unde locotenentul Frederic Henry purta, de asemenea, numele nepotrivit în locul cel mai nepotrivit. „Pacientul englez” aduce, astfel, în faţa cititorilor, problema identităţii şi a relaţiilor dintre oameni, pe fondul unui univers marcat de moarte şi de efectele tragice ale războiului. Însă, din momentul în care „acea lume în care toate lucrurile aveau un nume” încetează să mai existe şi izbucneşte conflagraţia mondială, nimic nu va mai fi la fel. Chiar şi obiectele neînsufleţite se schimbă, asemenea oamenilor. Astfel, vila San Girolamo, unde se petrec mare parte din acţiunile romanului, este fosta vilă a lui Poliziano, devenită ulterior mănăstire, iar apoi, fortuit, spital de campanie, refugiu pentru atât de răniţii (sufleteşte si nu numai) Hana şi Almásy, dar şi bibliotecă; o bibliotecă ale cărei cărţi sunt transformate de Hana în trepte sau cărămizi menite să înlocuiască fragmentele lipsă din scările sau din pereţii casei, apoi citite, cu grijă şi răbdare, pentru a înlocui – atât cât mai era posibil – fragmentele lipsă din sufletul fiecăruia.

Michael Ondaatje are o extraordinară capacitate de a scrie un text care îşi cucereşte cititorul de-a dreptul senzorial, autorul începând, adesea, câte un nou capitol cu o imagine vizuală, esenţial fiind, pentru el, detaliul menit a sublinia umanitatea personajelor sale şi, doar indirect, tragismul războiului. Iar alegând să-şi încheie fiecare capitol nu prin relatarea unei întâmplări sau a unui eveniment istoric, ci prin evidenţierea amintirilor protagoniştilor, Ondaatje se dovedeşte capabil să exprime nu doar suferinţa profundă a celor patru dezrădăcinaţi din vila San Girolamo, ci şi imposibilitatea lor de a depăşi conflictele determinate de nenumăratele istorii ale unui „război post-apocaliptic”… Vila de lângă Florenţa devine, astfel, un veritabil „al treilea spaţiu”, diferit de cel de unde vin protagoniştii şi, deopotrivă, diferit de cel unde vor ajunge, finalmente, fiecare în parte, autorul dând, indirect, şi o replică peste timp unei alte vile, dintr-o altfel de Florenţă, pe atunci bântuită doar de ciumă, de unde personajele lui Boccaccio se retrăgeau pentru a se salva, în „Decameronul”, prin povestire. Hana şi Kip, pacientul englez şi Caravaggio nu se salvează neapărat astfel – sau, poate, se salvează atât cât se mai pot salva – însă este clar că reuşesc să-şi redefinească identitatea şi, pentru prima oară cu adevărat, să se cunoască pe sine.

Fiecare devine, pe rând, victimă şi opresor, vinovat şi inocent, Ondaatje însuşi găsind cea mai potrivită cale pentru a scrie povestea lor. El porneşte, astfel, de la Herodot, în cartea căruia este, practic, înscrisă chiar istoria iubirii şi trădării de care se fac vinovaţi Almásy şi Katharine, pentru a ajunge să citeze (cu scopul de a defini mai exact relaţiile dintre personaje şi noua realitate pe care vor încerca să o construiască, asemenea unui spaţiu securizant în jurul lor) fragmente din Stendhal, Tolstoi, Kipling, Milton sau Pound. Dovadă nu că marile adevăruri sunt eterne, ci că, după un război mondial, nu se mai poate vorbi cu atâta uşurinţă despre adevăruri eterne. Dar, depotrivă că, într-o lume în care nimic nu mai pare clădit ca să dureze pentru totdeauna, singura şansă pe care oamenii o au pentru a nu se pierde este aceea de a nu uita să deschidă, măcar din când în când, câte o carte ca pe o fereastră către propria lor viaţă. Ca să-şi amintească să citească, să privească, să iubească.

Michael Ondaatje, „Pacientul englez”, traducere și note de Monica Wolfe-Murray, Editura Polirom, Iași, 2018