Cronici

Cei care locuiesc marginile lumii

Presa a prezentat „Sectanţii” şi „Bandiţii” lui Vasile Ernu ca două părţi ale unei (cînd va fi terminată) trilogii a „Marginalilor”. Cu toate acestea, „Sectanţii” trebuie citită mai curînd în continuarea primei cărţi a lui Vasile Ernu, „Născut în URSS”.  „Născut în URSS” e cartea despre copilăria şi ucenicia lui Vasile Ernu: „Sectanţii” e despre bunicii săi, despre strămoşi.

„Sectanţii”aceştia îmi sunt străbunicii şi bunicii. „Născut în URSS”, aceasta este copilăria mea.  „Născut în URSS”  îl prezenta pe Vasile Ernu, venit de la Chişinău la Cluj şi apoi la Bucureşti, noilor săi prieteni. Vasile Ernu era tînăr: constata că noii lui prieteni şi colegi citiseră alte cărţi, jucaseră alte jocuri, aveau alte repere simbolice. Românii descopereau, în acea carte, un exotism familiar. Republica Moldova e o ţară despre care nu ştiţi nimic, iată ce trebuie să aflaţi despre ea. Uniunea Sovietică tocmai se prăbuşea, iar Vasile Ernu scria despre copilăria sa într-o ţară dispărută, Moldova sovietică. „Am copilărit în Atlantida” ar fi putut spune el.

„Sectanţii” e destinată mai puţin unui public larg. E mai curînd un arbore genealogic destinat micului fiu al autorului, Alexandru Ernu. „Aceştia sunt bunicii tăi, aceştia sunt strămoşii tăi, cunoaşte-i”.

„Născut în URSS”  e o carte senină despre copilăria autorului în deceniile 1970-1980 în Moldova sovietică şi în URSS în general. Cartea ar fi trebuit încadrată în literatura non-fiction, între memorii şi confesiuni. Fiind senină, o parte din critica literară din România s-a scandalizat: aşteptau înfierări, aşteptau demascarea totalitarismului sovietic, politruci, ideologizare, informatori, arestări la miezul nopţii. Autorul a fost acuzat de atitudine pro-sovietică, pro-rusă, stîngistă. Să nu împărţim lumea între pro-sovietici şi anti-sovietici, între anti-semiţi şi filosemiţi, între pro-capitalişti şi pro-statişti. Să o împărţim în oameni care cunosc subiectul, din cărţi sau din experienţa de viaţă, şi oameni care au doar emoţii pro sau contra.

Generaţia de după 1990 e cea care a vorbit cel mai mult despre multiculturalism, toleranţă şi minorităţi. Şi este, paradoxal, generaţia care habar n-are de minorităţi. Cutare director al cutărui institut care se ocupă cu integrarea romilor accesează fonduri grase ale Consiliului Europei, merge la simpozioane, conferinţe şi colocvii despre integrarea romilor. Şi, în acelaşi timp, nu ştie nimic despre limba ţigănească, tradiţiile şi cutumele ţigăneşti. (Vom trece cu vederea faptul că succesele Institutului în integrarea romilor sunt zero). Diverse instituţii organizează simpozioane/accesează fonduri/fac proiecte despre bunăstarea romilor – care rămîn la fel de ştirbi şi săraci ca înainte.

„Sectanţii” e despre stundişti. (Am citit în copilăria mea, vai, mult mai livrescă decît era de dorit, o carte interbelică despre doctrinele şi învăţătura diverselor secte, rătăcită prin biblioteca bunicilor; era vorba şi despre stundişti, şi despre molocani, şi despre inochentişti). Persecutaţi ca protestanţi de către majoritatea ortodoxă şi violentă a Basarabiei, au fost apoi persecutaţi ca credincioşi de către statul sovietic, stundiştii, alături de staroveri şi molocani şi duhobori şi scopţi şi zeci de alte minorităţi religioase ale Rusiei Ţariste, apoi ale Uniunii Sovietice. Au fost un grup mic şi dîrz. Lupta lor cu persecuţia ţaristă ortodoxă şi apoi cea ateistă sovietică a fost micuţă, nevăzută, un grup mic contra unui stat imens. Dar ea a existat şi a fost reală.

„Sectanţii” e şi o polemică tacită cu inamicii şi detractorii cărţii „Născut în URSS”. Da, spune autorul, am copilărit în URSS, dar vin dintr-un grup mic şi supus unei persecuţii seculare; nu pot fi bănuit de prietenie nici pentru statul totalitar sovietic, nici pentru ideologia comunistă.

„Sectanţii” e o thick description, în sensul lui Clifford Geertz, o descriere amănunţită a modului în care funcţionează o comunitate religioasă minoritară.

Durata lungă a „Sectanţilor”

 În Imperiul Ţarist, o mie de ani de ortodoxie n-au dus nicidecum la o îmblînzire a moravurilor. Boierii puteau să-şi omoare iobagii în bătaie, şi chiar îi omorau în bătaie. Boierii puteau să-şi bată preoţii cu biciul pînă în 1800, şi au avut dreptul să biciuască soţiile sau copiii preoţilor pînă mult mai tîrziu. Sectanţii ruşi, rascolnicii, s-au separat prin pacifism şi renunţarea la alcool. Raskolul începe cu nişte obiecţii rituale: credincioşii îşi fac cruce cu două degete, ca înainte, sau cu trei ?, dar ulterior devine o constelaţie de secte pacifiste care nu mai sunt formaliste, ci care practică un creştinism exact şi evită contactul cu statul.

Aş reproşa cărţii culorile idealizate în care e prezentată comunitatea stundiştilor. Ca toate grupurile închise, şi stundiştii vor fi avut greşeli de interpretare a lumii: cartea începe, şocant, cu un grup care preferă să se înmormînteze de vii decît să fie număraţi la recensămînt. E o respingere obscurantistă a statului. Autorului îi e greu să judece obiectiv încleştarea dintre micul grup închis, cu obscurantismele sale arbitrare, aceşti Amish ai Răsăritului, şi statul sovietic, cu raţionalismul său la fel de obscurantist şi arbitrar. Un fir călăuzitor ţine cartea: „comunitatea noastră n-a făcut concesii”.

Marginalii

Cum supravieţuiesc grupurile mici închise într-un stat totalitar, care vrea să organizeze şi viaţa publică, şi viaţa privată, şi ideile fiecăruia dintre membrii săi ?

În URSS, ţiganii, evreii religioşi, infractorii, sectanţii (cum numeşte Vasile Ernu minorităţile religioase, cu denumirea stigmatizantă dată de majoritatea ortodoxă) trăiau în marginile societăţii; nu participau la edificarea omului nou, nu erau oamenii noi.  „Sectanţii” e autobiografică; „Bandiţii” e despre crima organizată în URSS, despre ierarhiile ei şi regulile sale interne. „Născut în URSS” e total autobiografică, „Sectanţii” contopeşte amintiri personale şi evocări ale generaţiilor dinainte cu o bibliografie bine asimilată. „Bandiţii” cuprinde amintiri personale fuzionate cu încă şi mai multă bibliografie. Zonele de fuziune nu se văd: cartea rămîne literară pînă la capăt, fără erudiţie, fără pedanterie, fără note de subsol. Cartea „Bandiţii” e bine-venită fiindcă ştim foarte multe despre mafia italiană şi americană, datorită cărţilor şi filmelor; despre criminalitatea sovietică şi despre cea de după 1990, comparativ puţin, deşi în Rusia se scrie destul de mult.

Există Rusia ?

 Românii au două handicapuri culturale majore: ura faţă de fanariotism şi feudalitate a născut o simpatie imensă pentru Occident, pentru cultura sa, pentru valorile sale simbolice sau etice şi pentru instituţiile occidentale. Această obsesie occidentală a distrus complet interesul pentru ţările vecine: nu ştim mai nimic despre viaţa politică şi culturală din Bulgaria, Sîrbia, Ungaria, Polonia şi Slovacia. În mass-media nu răzbat nici un fel de veşti despre dezbaterile culturale sau politice din ţările vecine.

Ungaria, Rusia şi Turcia poartă şi stigmatul de ţări ocupante. Avem neglijabil de puţini turcologi, aproape deloc specialişti în Rusia; ştirile despre Rusia şi Turcia nu depăşesc menţionarea seacă a unor declaraţii politice sau a unor vizite de stat. Românii din România nu ştiu mai nimic despre ruşi şi nici despre turci. La est de Basarabia începe neantul. Vasile Ernu duce o luptă quijotescă împotriva instinctului românilor de a ignora tot ce se întîmplă la răsărit. Aşa cum pentru americani e snobism stîngist să ştii limbi străine, pentru români e trădare de patrie filoputinistă să ştii ruseşte, să citeşti ziare ruseşti sau să urmăreşti emisiuni TV ruseşti.

Bun sau rău, totalitar sau nu, brutal sau nu, statul rus există în vecinătatea României; a-l ignora nu-l face să dispară. Avem motive să detestăm şi totalitarismul sovietic, şi hegemonia sovietică, şi totalitarismul. Dar atunci cînd singurele ştiri despre Rusia sunt preluate de la posturile occidentale anglofone; cînd cărţile despre Rusia, Kremlin, Putin sunt traduse din engleză, cînd la editura Humanitas toate cărţile despre Rusia sunt scrise de Martin Sixsmith, Isabel de Madariaga, Henri Troyat, Thierry Wolton, Alain Besançon, se cheamă că n-avem nici un kremlinolog şi nici un specialist în Rusia. Polirom publică, despre Rusia, cărţi de Orlando Figes şi alţi occidentali. Ioan Stanomir publică „Sfinxul rus”, carte decentă, dar care are doar bibliografie în engleză. Singurului român căruia i se iartă că a ştiut ruseşte e Nicolae Milescu spătarul.

Vasile Ernu are soarta Casandrei. Pentru o parte din critica literară română şi o parte din public, el e un simplu filo-rus, filo-sovietic, filo-comunist. Românii nu vor să afle nimic despre Basarabia şi nici despre Rusia. Şi sunt incapabili să distingă între descriere şi apologie.

Bandiţii

 Brutalitatea statului ţarist, apoi a statului sovietic, au putut crea ideea că infractorii erau prinşi şi suprimaţi fără milă. „Bandiţii” lui Ernu ne arată că, dimpotrivă, statul sovietic nu era atotputernic, şi că exista o lume a infractorilor, foarte structurată. Descrierea lui şi bibliografia se opresc la anii 1990, cînd apare o nouă crimă organizată, noi clanuri, a căror putere se estompează treptat în perioada Putin. Urmează un fenomen nou, raiderstvo, preluarea (cu complicitatea tribunalelor, adesea) a unor firme rentabile de către diverse clanuri infracţionale conectate politic. Statul lui Putin a cooptat clanurile de infractori despre care vorbeşte V. Ernu. Lumea interlopă e întreţesută în cea politică, nu mai e un fenomen nici marginal, nici aberant, ci face parte din structura profund anomică a societăţii ruse.

Ce înseamnă margine şi ce înseamnă centru?

 Centru înseamnă Gesellschaft, marginile înseamnă Gemeinschaft. Centrul înseamnă un loc centripet, care atrage nou-veniţi, e locul în care nou-veniţii se adună, trăiesc împreună adoptînd legi şi comportamente comune. Şi în care îşi uită diferenţele. Margine înseamnă comunitate mică, închisă, în care străinii sunt priviţi cu suspiciune şi în care conformism înseamnă să crezi ceea ce grupul decide. Şi în care deciziile grupului şi conformismul creează – extrudează din nimic, în sens tehnic – propriul adevăr. Şi, desigur, propriile rînduieli despre ce e bine şi ce e rău.

Ce e bine şi ce e rău? „Născut în URSS” vorbeşte despre trei lumi diferite, în care binele şi răul sunt definite altfel decît le definim azi, aici, în Europa democratică a societăţii de consum: lumea sovietică, în care idealurile erau altele, lumea sectanţilor, opusă lumii mari, lumea infractorilor, o lume în care binele şi răul sunt inversate.  

Recomandare Literomania

Despre autor

Dan Ungureanu

Dan Ungureanu

Dan Ungureanu (n. 23 februarie 1971, Timișoara) este un paleograf român, specialist în paleografie greacă și latină. Absolvent al École Normale Supérieure din Paris, a susținut cursuri universitare în domeniul lingvisticii atât în țară, cât și în străinătate. Actualmente este profesor în cadrul Facultății de Litere a Universității din Timișoara. Începând cu 1997, Ungureanu ocupă funcția de asistent universitar la Facultatea de Litere, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din 2003, predă limba română în calitate de lector universitar la Universitatea Paris III „Noua Sorbona”; va rămâne în funcție până în 2005. În 2006, își va încheia, de asemenea, activitatea la universitatea timișoreană. Publicații: „Originile grecești ale culturii europene” (1999) (Editura Amarcord, Timișoara),
„Originea limbajului și primul om” (2002) (Editura Universității de Vest, Timișoara), „Zidul de aer. Tratat despre mentalități” (2009) (Editura Bastion, Timișoara).

Scrie un comentariu