Avanpremieră

Cel care cheamă câinii (fragment)

Într-o zi, a doua sau a treia după operaţie, am rugat-o pe asistenta care-mi schimba pansamentele să nu-mi pună imediat bandajul, pentru că aş vrea să văd „cum a ieşit treaba”. Cam aşa i-am zis. A ezitat o clipă, apoi a zâmbit şi mi-a dat voie să fug în salon, pentru a mă studia în oglindă. Şi exact asta am făcut, vreme de vreo cinci minute: mi-am sucit gâtul în diferite poziţii spre oglinda de deasupra chiuvetei.

Iar dacă tot a venit vorba despre oglindă, mi se pare că ar fi un moment prielnic pentru a-mi începe episodul cu o digresiune, cu o amintire despre o altă oglindă. Una veche de când lumea, dreptunghiulară şi legată cu o sfoară oarecum roşie, în fapt destul de maronie pe alocuri, de-un cui înfipt în peretele bucătăriei de vară a bunicilor mei. Şi nu doar că era veche, ci şi arăta la fel. Argintul sau aluminiul, ce-o fi fost acolo, dincolo de sticlă, căpătase în timp sute de puncte întunecate, care scădeau măcar un pic, cinstit vorbind, calitatea imaginilor. Ziceai că-i un cer de noapte pe negativ fotografic: hăul era lucios, iar stelele se adunau într-o puzderie de negru punctiform. Şi nu mă duc aiurea în metaforă, chiar vreau să subliniez în felul ăsta că oglinda aia elibera un mic univers pentru mine. Întrucât dădea spre curte, mă apucase în copilărie ideea că pot spiona ce se-ntâmplă afară fără ca nimeni să-şi dea seama că o fac. Multă vreme am stat deci cocoţat pe-un scaun, în faţa acelei oglinzi şi cu spatele la curte, privind prin colţurile lăsate nesufocate de reflexia feţei mele ce se întâmpla „dincolo”. În felul ăsta, limitat de unghiuri de nouăzeci de grade şi de multe puncte negre, o vedeam pe bunica dând cu mătura. Sau îl vedeam pe bunicul hrănind raţele. Vedeam când ne intra în ogradă vreun vecin sau vreo vecină. Vedeam câinele, cel mai des, scărpinându-se de purici sau străduindu-se să descopere, cu dinţii, punctul slab al vreunui ciolan. Cam aşa se desfăşura spionajul meu. Imagini simple, obişnuite. Dar, pentru că le vedeam pe ascuns, prin puterea oglinzii, ele câştigau mult în importanţă, aşa încât unele mi-au rămas şi azi în memorie. În oglinda aia am văzut, adică, unghiuri dintr-o lume care azi îmi lipseşte tare mult.

Tot în vremea aceea, sau doar un pic mai târziu, oglinda din bucătăria de vară s-a făcut vinovată şi de nişte complexe pubere ce-mi dădeau mari bătăi de cap. Mai întâi, unul creat de pistruii de pe faţa mea, care se amestecau cu cei ai oglinzii, iar în amestecul ăsta, ai mei îmi păreau mult mai urâţi, mult mai deranjanţi. Am reuşit să-i ignor, cred, abia prin adolescenţa târzie, când s-au estompat serios, devenind abia vizibili. Al doilea complex, de care am scăpat din fericire ceva mai repede, era creat de-o aluniţă de pe gât. Am mai multe aluniţe pe corp, dar aceea era cea mai pregnantă. Îmi ocupa într-atât mintea, încât destulă vreme, când vorbeam cu cineva, aveam impresia că nu mă priveşte-n ochi, ci se holbează oripilat fix la aluniţa mea de pe gât. Vindecarea de jena asta obsesivă i-o datorez Şeherezadei, care a avut la un moment dat inspiraţia să-i spună lui Şahriar Povestea lui Aluniţă. Iar Aluniţă, aveam să aflu de-acolo, era adorat de toţi nu în ciuda aluniţelor sale, ci tocmai datorită lor. Ura mea faţă de aluniţa de pe gât s-a transformat astfel, mulţumită Şeherezadei, într-o simpatie, i-aş spune, ca să nu merg, totuşi, până la iubire. Sau s-o zic mai simplu aşa: a început să-mi placă tot mai mult aluniţa mea.

Ştiu c-ar fi cazul să mă-ntorc acum la oglinda din Cluj, căci m-am lăsat acolo deja prea mult timp cu gâtul sucit, studiindu-mi proaspăta operaţie. Dar mai am nevoie de-un paragraf de amintiri. E paragraful pentru care, de fapt, m-am şi îndreptat către momentele astea din trecutul meu. Ajung deci pe la începutul adolescenţei, când au început să-mi apară primele fire de păr pe faţă. Iar ele, chiar aşa răzleţite cum mi se prezentau, mi s-a părut că mă obligă să fac ceea ce face orice bărbat adevărat. Să mă bărbieresc, adică. N-o să mai descriu toată tevatura momentului, importanţa pe care i-o dădeam în mintea mea şi aşa mai departe. Mă opresc doar la dimineaţa cu pricina, în care am coborât pentru prima dată, în toată istoria ei cunoscută, vechea oglindă de pe perete şi am adus-o afară, proţăpind-o pe un lavoar din lemn, în spatele ligheanului. Şi-o să mai spun că eram, musai, extrem de emoţionat de ceea ce fac, de vreme ce, la un moment dat, cana cu care-mi turnam apa, în loc să revină în locul de unde-o ridicasem, s-a lăsat dusă de mâna mea prea în spate, dincolo de lighean. Iar bunica, apărută în urma zgomotului, mi-a zis aşa, în timp ce strângea sutele de cioburi împrăştiate lângă lavoar: „Stai liniştit, ce-i cu faţa asta? Oricum, era o oglindă veche, trebuia de mult schimbată, abia te puteai vedea în ea!”. Numai că, pe urmă, a uitat s-o schimbe, căci erau în casă şi alte oglinzi. Ceea ce a făcut ca pe mine să mă doară multă vreme, nu e pic de exagerare în ceea ce spun, dreptunghiul ăla ceva mai deschis la culoare, perfect conturat, de pe peretele bucătăriei de vară. Un dreptunghi care mă învinovăţea permanent, care-mi spunea cumva că i-am luat întregii case un organ vital, fără de care ea nu mai există aşa cum ar fi trebuit să existe. Habar n-am de ce-am simţit lucrurile atât de apăsat. Poate pentru unghiurile alea drepte cu imagini din copilărie. Sau poate pentru că oglinda aia fusese acolo încă dinaintea naşterii mele, iar un dreptunghi atât de clar conturat pe-un perete îţi demonstrează, într-un fel mult prea concret, faptul că existenţa ta schimbă inevitabil ordinea lucrurilor. Mă rog, nu cred că am avut pe-atunci perspectiva asta destul de pleoştit filosofică. Doar că, şi mă opresc aici, mi-a lipsit multă vreme oglinda aceea veche de pe peretele bucătăriei de vară.

În spital, în alea cinci minute dintre bandaje, am mers mai întâi cu privirea din josul gâtului până deasupra urechii, urmând calea cusăturilor de pe pielea mea. Şi mi s-a părut că e ceva în neregulă acolo, dar eram prea grăbit să văd cum arată alte efecte ale operaţiei. M-am strâmbat de câteva ori. Suficient pentru a mă speria, mai întâi, de pareza din dreapta a buzelor, pe care o observasem deja, dar care-mi apărea acum, când nu mai era deloc mascată de pansamente, de-a dreptul hidoasă. Apoi, pentru că am repetat strâmbăturile, am început să râd, altceva nu prea aveam ce face. Oricum, medicul mă asigurase că, în câteva luni, gura mea nu va mai sta înţepenită pe jumătate, îşi va reveni. Deocamdată, mica pareză nu s-a modificat în bine, dar asta contează prea puţin. Mă amuză, mai degrabă, şi-i amuză şi pe alţii. Pe-un coleg de serviciu, de pildă. Înainte de a pleca împreună la Târgul de Carte de la Frankfurt, unde treaba mea presupune să le recomand editorilor străini spre traducere cărţi ale unor scriitori români, colegul meu s-a pus în pielea celor cu care aveam să mă întâlnesc acolo. Iar în închipuirea lui veselă, contagioasă de altfel, orice editor străin n-ar fi avut cum să aibă, în urma întâlnirii cu mine, o altă reacţie decât asta: „Mda, am stat de vorbă cu tipul ăla din România, mi-a povestit despre nişte cărţi, dar nu prea m-a convins. Nu ştiu de ce, mi-a făcut toate recomandările cam cu jumătate de gură”.

Mi-am studiat deci jumătatea de gură înţepenită, am remarcat şi faptul că o bună bucată de obraz, ca să nu mai vorbesc despre ureche, îmi erau complet insensibile, am urcat şi-am coborât cu privirea, din nou şi din nou, pe dâra trasată de aţe. Şi-apoi, m-am întors în cabinetul de pansare. Abia spre seară, în timp ce citeam în patul meu de spital, mi-am amintit de senzaţia aceea neplăcută pe care o avusesem în timp ce mă studiam în oglindă. Mi se păruse atunci că ceva lipseşte, ceva e în neregulă. Cu o bănuială deloc veselă, m-am repezit din nou spre oglindă. Deşi n-ar fi trebuit s-o fac, am dat deoparte bandajul, după destul de puţine momente de ezitare, în josul lui, pe gât.

Nu-mi dau seama dacă-şi poate imagina cineva fără să-l apuce râsul cât de dezamăgit am fost, câteva zile, nu de cicatricea pe care cred că n-am s-o pot ascunde vreodată, nu de mica pareză despre care am vorbit, nici de insensibilitatea obrazului şi a urechii, care-ar putea rămâne astfel multă vreme, ci de dispariţia definitivă a aluniţei mele de pe gât, aluniţa mea şi a Şeherezadei.

O bună şi suficient de ridicolă dovadă a dezamăgirii mele e felul în care mi-am petrecut dimineaţa de după amara descoperire: stând în şezut pe pat şi pregătindu-mi un discurs profund pentru medicul chirurg, dar unul care să nu-l jignească, totuşi, ci doar să-l facă să-mi înţeleagă tristeţea. Un discurs ce-avea să cuprindă-n el, fireşte, şi cana care-a lovit o oglindă veche pe la începuturile adolescenţei mele. Ba chiar şi-un pic de înduioşătoare filosofie îi pregătisem bietului doctor, căci eram gata să-i vorbesc despre golul dreptunghiular de pe-un perete din bucătăria de vară a bunicilor mei şi să-l asemuiesc, de-a dreptul, cu golul din suflet, nu de pe gât, pe care dispariţia aluniţei mi-l lăsase. Eram încă sub tratament, aş zice, încercând măcar aici o scuză.

Spre norocul lui şi-al imaginii mele, medicul chirurg nu şi-a făcut apariţia în salonul meu în ziua aia. M-am trezit, în loc, cu un rezident, care m-a întrebat, cu toată amabilitatea, ce mă deranjează. Şi nu mi-a luat prea mult să ajung la chestiune.
– Aveam o aluniţă…
Iar după o necesară pauză de efect, am adăugat:
– Care a dispărut în urma operaţiei!
Cred că am şi oftat un pic, dar rezidentul n-a băgat în seamă, căci, în loc să empatizeze, a început să râdă şi a zis:
– Vedeţi ce bun e domnul doctor? Nu numai că v-a eliminat tumorile, dar v-a făcut şi operaţie estetică.

N-am mai zis nimic. L-am înţeles pe om, ba chiar cred că l-am şi iertat destul de repede. Era clar că nu citise O mie şi una de nopţi, sau măcar una dintre poveştile importante de-acolo, altfel n-ar fi vorbit despre dispariţia unei aluniţe ca despre o reuşită estetică.

M-am obişnuit, între timp, cu lipsa aluniţei mele. Iar ceea ce am scris aici, sincer să fiu, nu-i o poveste despre aluniţe sau despre goluri din suflet ori de pe gât, cum cred că nu-i nici măcar o poveste despre vreun dreptunghi de pe vreun perete. Sunt aproape sigur, în schimb, că e o poveste despre nişte oglinzi.

Fragment din romanul autobiografic Cel care cheamă câinii, în curs de apariție la Editura Polirom.

 

Despre autor

Lucian Dan Teodorovici

Lucian Dan Teodorovici

Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975, Rădăuți) este scriitor, regizor de teatru și scenarist de film și televiziune. Este totodată coordonator al colecției „Ego. Proză” a Editurii Polirom și senior editor al săptămânalului „Suplimentul de cultură”. Între 2002 și 2006, a fost redactor-șef al Editurii Polirom. A debutat ca regizor de teatru în 2013, cu spectacolul „Prăpădul” (după un text de Attila Bartis), la Teatrul Național din Iași. Tot în 2013, a pus în scenă la Ateneul Tătărași din Iași spectacolul „Sunt o babă comunistă”, o dramatizare după cartea semnată de Dan Lungu. Ca dramaturg, a fost selectat în volumul „Antologia DramatIS” (Editura Cartea Românească, 2008). Cărți publicate: „Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi” (1999, 2005), „Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana” (2000), „Circul nostru vă prezintă” (2002, 2007), „Atunci i-am ars două palme” (2004), „Celelalte povești de dragoste” (2009, 2013), „Matei Brunul” (2011, 2014). Cărțile sale au fost traduse și publicate în SUA, Franța, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia și Turcia.

Scrie un comentariu