Prozator nouăzecist, autor al mai multor romane și volume de proză scurtă apărute în postcomunism (printre romane: „Dumnezeu binecuvântează America”, Nemira, 1995; „Blazare”, Polirom, 2005; „Marea petrecere”, Cartea Românească, 2014; „Vremea tatălui”, Polirom, 2022, și, anul acesta, volumul de proză scurtă „Toți bărbații din viața mea”, Polirom), Petre Barbu este un autor de fină observație socială, care a însoțit, încă din anii ’90 ai tranziției, parcursul societății și mentalităților românești. Prozator discret și solitar, neafiliat unui grup și, de asemenea, nefilolog, Petre Barbu este un cehovian (declarat), având ca protagoniști în cărțile sale – veritabile romane ale tranziției postcomuniste – oamenii simpli, mărunți, marginali, măcinați adesea de sărăcie, frustrare, ba chiar de foame ca traumă lăsată de comunism. Și totuși, aceste personaje bântuite de spectrul blazării, depresiei ori al ratării sunt zugrăvite într-o manieră umorist-ironică sau absurd-grotescă, ceea ce le conferă o savoare neașteptată. Proza lui Petre Barbu e un sesimograf social de finețe, în care influența caragialescă (urechea și ochiul de prozator, umorul nelipsit de tandrețe, când amară, când melancolică) se îmbină cu tușa grotescă și fantastică de proză central-europeană și rusească.
În 2005, scriitorul a publicat romanul „Blazare” (Editura Polirom), care surprinde probleme acute ale societăţii româneşti din primii ani postdecembrişti: mentalităţi şi tropisme vechi (din comunism) confruntate cu realităţi noi, o tranziţie dificilă în care predomină reziduurile vechii ordini comuniste. La Petre Barbu proza microrealistă – axată pe cotidianul postdecembrist – capătă accente senzaţionaliste, fantastice, gogoliene, sau – cum le spune Sanda Cordoş în prefața cărții – „expresioniste”, „graţie unui palier care prelucrează o viziune grotescă, magmatică şi întunecată (aici, pe alocuri, cu irizări chagalliene, dată fiind capacitatea unor personaje de a umbla pe un pod de aer)”[1]. Naraţiunea se face din perspectiva unui marginal, Costache (Tache) Enoiu, un bărbat de 41 de ani „fără slujbă şi fără bani, un loser”, „un parazit”, care trăieşte în casa şi în grija părinţilor. Ocupaţia lui favorită este să contemple de la fereastra bucătăriei Complexul cu Alimentară, altădată un centru vital al cartierului, închis în 1992 şi ajuns un loc în paragină, în care îşi fac de cap, noaptea, tinerii din cartier. Acest straniu Complex cu Alimentară (care, la un moment dat, începe să se mişte, la propriu!) capătă în context conotaţii simbolice, de spaţiu public (o „agora”, spune Sanda Cordoş) care întreţine – chiar şi după ’90, în acei ani de primire a „ajutoarelor” trimise de Uniunea Europeană – o memorie colectivă traumatică „a foamei şi a procurării hranei” (traumă lăsată, desigur, de comunism).
În „Blazare” (titlu care vorbeşte de la sine), Petre Barbu construieşte cu mână sigură un scenariu narativ pe mai multe planuri și cu o diversitate de personaje pitorești, care surprinde cu acuitate starea mentalităţilor şi a societăţii în România postdecembristă: familii sărace şi nefericite, spaimele legate de foamea îndurată în comunism, frustrări şi neajunsuri de tot felul, pe fondul unei degringolade politice (oamenii vechiului sistem sunt încă la putere; unele îmbogățiri sunt de-a dreptul subite, cum este cea a surorii lui Tache, Teodora Enoiu, plecată de acasă cu mulţi ani în urmă şi devenită cea mai bogată femeie de afaceri din oraş).
Petre Barbu pune în scenă, de-a lungul deceniilor postcomuniste, o comédie a umanului mărunt, marginal, cehovian sau gogolian, reușind să schițeze – mereu din perspectiva oamenilor mărunți – o micro-sociologie și psihologie a României postrevoluționare și contemporane. Asistăm astfel, rând pe rând, la tranziția confuză spre democrație și la capitalismul sălbatic, la tentația Americii, la consumerismul și cinismul adus de el, la pandemia de Covid 19, la postpandemie și, în fine, la războiul declanșat de Rusia în Ucraina. Etape mereu „arse”, sincopate, recuperate din mers, în societatea românească contemporană, traversată de mari contraste și tensiuni. Ceea ce face Petre Barbu în mod esențial, în cărțile sale, ocupându-se de umanitatea oamenilor mărunți, este să arate – cu empatie, dar și cu ironie, și în genere cu măiestrie literară – umanitatea în ceea ce are ea mai vulnerabil și poate mai autentic.
Frustrarea va însoți personajele sale până în romanele recente (vezi „Vremea tatălui”, 2022) și în volumul de proză scurtă apărut în 2025, „Toți bărbații din viața mea”. Avem de-a face, în acesta din urmă, cu aceleași personaje marginale, neîmplinite, ajunse, iată, aproape de pensionare. Protagonistul (un soi de alter ego) este sexagenar și se apropie, la rândul lui, de pensie. Excelentele proze scurte din „Toți bărbații din viața mea” – între care două proze ample, de virtuozitate, „Scrisori de intenție” și „Ce părere ai despre piesa mea?” – reprezintă, la drept vorbind, un concentrat al temelor și stilului lui Petre Barbu, reluând, și aducându-le până în zilele noastre, imagini și observații (micro)sociale ale deceniilor postcomuniste traversate (biografic și prozastic) de scriitor. Protagonistul acestor microficțiuni vorbește despre familie (fiica adolescentă, părinți dispăruți, evocați cu nostalgie, mătuși, precum „strămătușa tanti Nuți” care moare centenară), prieteni (altfel spus, cu titlul volumului, „toți bărbații din viața mea” – „niște loseri”), despre solitudine, îmbătrânire și moarte, despre alienare în epoca online-ului și a social-media, în societatea consumeristă ajunsă în criză postpandemică și război.
Aceeași voce auctorială – (auto)ironică, amar-melancolică, dar și tandră – pare să unifice aceste proze scurte (uneori niște monologuri de-a dreptul dramatice), care dau seamă de experiența unei întregi vieți în postcomunism, a celui care „a supraviețuit și demenței lui Ceaușescu, și acelei inflații înfricoșătoare de la începutul tranziției”, și noilor crize declanșate de pandemie și război (care ne întorc în timp aproape de acei ani). Un bărbat sexagenar, mic funcționar, scriitor în orele lui libere, autor de piese de teatru „pe care nu le citește nimeni” și care – în „Ce părere ai despre piesa mea?” – i se adresează pe Facebook unui regizor de teatru, cerându-i părerea despre piesa lui de teatru, regizor care… moare subit, fără să-i dea vreun răspuns:
„Recunosc și îmi asum condiția. Sunt un funcționar care ți-a trimis o piesă. Dar moartea ta m-a speriat rău. Sunt speriat de moarte. Pentru că și eu am să mor. Am să mor în anonimat. Am puțini prieteni pe Facebook și n-o să am parte de multe regrete. Câțiva își vor aminti că am fost om harnic. Șeful meu de birou, prieten pe Facebook, va spune că mi-am achitat sarcinile de serviciu la timp și la parametri calitativi corespunzători. Asta se întâmplă în orice birou: există un angajat bine pregătit, modest și muncitor, care le face pe toate. Eu le-am făcut pe toate, pentru că n-am avut unde să plec. Am îmbătrânit muncind fără crâcnire pentru că n-am găsit, în toți acești ani, o alternativă, o oportunitate, o altă cale de urmat. După orele istovitoare de la birou, m-am refugiat în scris. Scrisul meu la piese de teatru pe care nu le citește nimeni. Nu-ți spun câte piese am scris până acum. Multe. Fără știrea nevestei, fără să le spun colegilor și puținilor mei prieteni”.
Prozator cu state vechi, un nouăzecist discret – marcat și de optzeciști în proza lui microrealistă și socială, condimentată pe alocuri cu experimentalism și biografism à la Nedelciu (narațiune la persoana a II-a) –, Petre Barbu rămâne un inedit cehovian al eternei noastre „tranziții” societale.
Petre Barbu, „Blazare”, roman, Editura Polirom, Iași, 2005; „Toți bărbații din viața mea”, proză scurtă, Editura Polirom, Iași, 2025
[1] Prefaţa la roman poate fi citită pe LiterNet, aici.
Scrie un comentariu