Avanpremieră Nr. 188

„2666” de Roberto Bolaño. Între violență și exil

Reach content for Google search „rodica grigore”, „literatura sud americana”, „roberto bolano”

Prima parte a romanului lui Bolaño este intitulată „Partea criticilor” și prezintă încercarea a patru critici literari europeni (Jean-Claude Pelletier de la Paris, Manuel Espinoza de la Madrid, Liz Norton de la Londra, Piero Morini de la Torino) de a-l găsi pe marele scriitor german Benno von Archimboldi, pe care ei îl consideră chiar un posibil viitor candidat la Premiul Nobel pentru Literatură și pe care vor să-l convingă să revină în lumea culturală pentru a-și susține ideile și a-și promova opera, iar cu acest gând vor ajunge până în Mexic. Evident că pe parcursul călătoriei, care reprezintă, pentru fiecare dintre cei patru în parte o inițiere, ei vor străbate lumea și vor cunoaște alte și alte chipuri ori fațete ale realității, doar pentru a se cunoaște, în cele din urmă, fiecare pe sine, odată cu intuirea tainelor universului literar al lui Archimboldi (desigur, un autor ficțional, cu un nume ce trimite la pictorul italian Giuseppe Arcimboldo și la tablourile sale inovatoare, dar un scriitor, în romanul lui Bolaño, pe care nimeni un pare a-l cunoaște!). Călătoria lor epopeică e determinată de întâlnirea pe care o au cu un scriitor mexican, Almendro, zis Porcul J, care le spune că l-ar fi văzut pe Archimboldi, astfel încât trei dintre ei se decid să plece în Mexic, la Santa Teresa, (spațiu ficțional inspirat, așa cum spuneam, de realul oraș mexican Ciudad Juárez).

Atmosfera grupurilor și grupărilor literare, alianțele neașteptate dintre intelectuali de orientări diferite, corupția care un ocolește republica literelor sunt alte teme pe care autorul le abordează aici, teme care apăreau și în „Detectivii sălbatici”, dar pe care, acum, Bolaño le continuă și le reelaborează, cu o finalitate sensibil diferită față de romanul anterior. Așa cum era de așteptat, nu-l vor găsi acolo pe Archimboldi, care pare a fi dispărut definitiv în Mexic, „asemenea unui Ambrose Bierce contemporan” (1), dar vor avea parte de experiențe neobișnuite, una dintre acestea fiind întâlnirea pe care o au cu Amalfitano, cel care va deveni personajul central din Partea a doua, „Partea lui Amalfitano”. În fond, experiența criticilor porniți în căutarea maestrului spiritual e similară cu cea a cititorului aflat în fața romanului „2666”, aflat, la rândul său, în căutarea sensurilor profunde ale textului care pare a deveni, cel puțin pe alocuri, un adevărat labirint borgesian, plin de oglinzi ce multiplică sau distorsionează perspectiva. Partea a treia a cărții, intitulată „Partea lui Fate”, aduce în fața cititorului și alte personaje. Fate, ziarist de culoare din New York, este trimis la Santa Teresa, pentru a scrie despre un meci de box care urmează să aibă loc. Dar meciul e doar un pretext, lupta propriu-zisă fiind descrisă în doar câteva rânduri, centrul de interes fiind crimele care se petrec în mod frecvent la Santa Teresa și în împrejurimi. În partea a patra, „Partea crimelor”, se povestește în amănunt despre victimele odioaselor crime ce par a un se mai opri. Totul pare a prevesti un nu doar simbolic, ci de-a dreptul real sfârșit al lumii, atmosfera e halucinantă și bântuie cititorul prea puțin obișnuit cu astfel de detalii ori de narațiuni.

Violența domină totul, e unica realitate a acestei lumi aflate în pragul anihilării, speranța, toate speranțele par a fi pierit într-un asemenea univers. Modul de relatare e adesea voit impersonal, tonul e științific, aerul e detașat, ca într-un raport de medicină legală, poate și pentru ca în acest fel Bolaño să se simtă liber să abordeze ceea ce autoritățile mexicane refuză să recunoască și să investigheze. „Partea lui Archimboldi”, cea de-a cincea secțiune a romanului, e fundamental diferită, începând cu descrierea unui copil (Hans Reiter) care, așa cum se va vădi în final, e chiar Benno von Archimboldi. Povestea lui e incredibilă, viața îl duce, ca soldat al armatei naziste, din Germania în România (aici nu lipsesc aluziile la figura lui Dracula și la violența implicită a ritualurilor acestuia), Ucraina, Italia, pentru a ajunge la Santa Teresa și a închide, simbolic, cercul narațiunii, prin peisaje pline de date reale care se amestecă cu cea mai îndrăzneață ficțiune (unii critici au vorbit chiar despre „calitatea ireală” a scriiturii lui Bolaño, care practică un soi de irealism pe care încearcă să-l includă în propria viziune realistă asupra faptelor), pe fondul marilor evenimente istorice ale secolului XX.

Deși Roberto Bolaño s-a declarat adesea dezamăgit de Mexic și de atmosfera din această țară și nu a ezitat să formuleze numeroase reproșuri la adresa multora dintre realitățile mexicane („Fiecare lucru din țara asta este un omagiu adus tuturor evenimentelor din lume, chiar și celor care încă nu au avut loc”, scrie el în „Partea lui Fate”), unul dintre cele mai importante elemente ce simbolizează întoarcerea sau, cel puțin, dorința de întoarcere, din romanul „2666” este tocmai Mexicul (considerat de exegeți un adevărat „referent al întoarcerii”(2). Căci în toate secțiunile ce compun textul, locul unde se petrec cele mai semnificative evenimente sau unde au loc acțiunile cu consecințele cele mai însemnate e reprezentat de diferite regiuni mexicane, cele mai bine realizate fragmente fiind, fără îndoială, cele din „Partea lui Amalfitano”. Aici, Oscar Amalfitano, profesor chilian de filosofie exilat la Barcelona, ajunge finalmente în orașul Santa Teresa din nordul Mexicului pentru a preda la universitatea de aici. Exilul personajului respectiv în Mexic devine, privit cu atenție, și o întoarcere imaginară a lui Bolaño în țara pe care o părăsise în 1976, ficțiunea împletindu-se cu datele existenței reale pentru a crea un text cu adevărat unic în întreaga literatură contemporană.

Lansarea romanului „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu

Cu ani în urmă, Amalfitano a fost părăsit de soția sa, Lola, la Barcelona, femeia plecând în căutarea unui poet mesianic internat într-un ospiciu. Ulterior, ea va reveni pentru a-i aduce la cunoștință că e bolnavă, iar Amalfitano hotărăște să se stabilească/ să se autoexileze în Mexic, la Santa Teresa, un oraș pierdut în deșert. Pe tot parcursul textului, condiția de exilat apare și reapare, mereu reconfigurată, însoțind toate experiențele personale ale celor implicați, repetându-se, practic, aceleași fapte și atitudini, doar personajele fiind diferite, fiecare dintre cei descriși în „2666” abia ajungând într-un loc pentru a-l părăsi și a se stabili în altul – și tot așa, într-un soi de cerc vicios din care nu există vreo posibilitate de ieșire. Numai că pe Amalfitano toate aceste mutări, imposibilitatea de a-și aranja o bibliotecă adevărată și aspectul dezolant al orașului unde ajunge, în Mexic, par a-l cufunda într-o stare de catatonie identitară. El e profesorul chilian care, de la Santiago la Barcelona și apoi la Santa Rosa, încearcă să se obișnuiască de fiecare dată cu noile reguli de viață într-un univers exterior pe care-l resimte ca străin, ostil, veritabilă terra incognita, unde totul se poate pierde, începând cu sufletul. Aici, violența domină totul, iar un peisaj postindustrial care, pe alocuri, duce cu gândul și la un univers postapocaliptic, acoperă orizontul. Crimele sunt ceva obișnuit, populația pare alcătuită din migranți incapabili să-și găsească un loc al lor sau din muncitori sezonieri, și ei tot o expresie a exilului, fie el și temporar, iar Amalfitano se simte copleșit de singurătate, înstrăinându-se complet, parcă și de sine.

Citește și Fascinația în fața ratării  

Elementele de construcție pe care le descoperim la nivelul acestui personaj sunt înrudite, într-un fel sau altul, cu acel cod simbolic specific al exilului și al exilatului, astfel că Amalfitano dă senzația că „se feudalizează”, se transformă într-un locuitor solitar al propriei mici feude, limitată la casa unde locuiește, acest aspect trimițând direct la nevoia (orgoliul) unei „autonomii și independențe politice asumate de către mulți exilați.”(3) Am avea, deci, din nou de-a face cu acel dublu exil despre care discutam în paginile anterioare. Numai că, spre deosebire de alți exilați din proza lui Bolaño, Amalfitano nu se simte cu adevărat în siguranță nici pe micul său domeniu, în casa lui, pe care o crede supravegheată de autorități și de dușmani, dar realul pericol e dincolo de zidurile casei, unde numeroase femei cad victime criminalilor și unde chiar fiica lui, Rosa, e în primejdie. Deprimat și incapabil să se regăsească pe sine, Amalfitano tinde să-și piardă, treptat, capacitatea de comunicare, mulțumindu-se să contemple lumea plină de violență din orașul unde trăiește ca și cum Santa Rosa ar fi universul întreg, pus sub semnul răului, al crimei, al faptelor reprobabile.

O parte a criticii literare a interpretat acest roman al lui Bolaño ca pe un mesaj extrem de dur cu privire la fragilitatea vieții și a sentimentelor umane în contextul capitalismului exacerbat, fiind, în egală măsură, și o evaluare a problemelor de percepție cu care se poate confrunta fiecare individ în parte într-o existență pusă sub semnul relativului și al efemerului. Catastrofa socială ce marchează sfârșitul modernității e exprimată, simbolic, prin relativizarea relației dintre trecut, prezent și viitor, totul fiind, astfel, pus sub semnul întrebării. Exilul pare a deveni o realitate permanentă, unica ce poate fi numită astfel, iar posibilitatea întoarcerii se risipește treptat, dată fiind violența ce stăpânește pretutindeni în acest univers al răului absolut. Pentru Roberto Bolaño, în „2666”, exilul și întoarcerea devin extremele unui adevărat lanț metonimic necesar pentru a constitui o poetică și o etică paralele. Poetica se întemeiază pe imaginile umanității migrante, privite drept situație narativă esențială, în vreme ce etica e dedicată interogării posibilităților întoarcerii, ale salvării dintr-o lume a răului. Numai că adevărata întoarcere acasă nu poate avea loc, deoarece exilul care începe prin a fi unul fizic sfârșește prin a fi resimțit ca interior, sau devine chiar un dublu exil, din țara natală înspre propriul suflet pustiit și incapabil să se regăsească ori să se recunoască în climatul nefavorabil al controverselor ideologiilor naționaliste sau șovine. Sentimentul dezrădăcinării e mereu dublat de denunțarea nedreptăților care determină, nu o dată, plecarea din spațiul natal protector, de aici necesitatea rememorării, amintirile care-i obsedează pe protagoniștii săi, nepermițându-le nici să uite complet locul de unde au venit, dar nici să se simtă acasă în cel nou, unde ajung.

Formele temporalității ce evidențiază evoluția personajelor variază de la imaginea unui timp-mască, ce consacră iluzoria fericire într-un trecut frumos doar ca amintire, și cea a unui timp-catastrofă, ce evidențiază eșecul personajelor, risipirea, imposibilitatea stabilirii comunicării, pierderea de sine. Iar revenirea obsedantă asupra acelorași amintiri doar pare a oferi posibilitatea întoarcerii acasă, câtă vreme nici chiar această amintire nu poate ascunde ororile, violența, nedreptatea care au determinat plecarea și înstrăinarea. Scriitura lui Bolaño traumatizează și eliberează în același timp, accentuând cu o artă inegalabilă punctul de fugă unde „exilul și deșertul devin singura patrie pe care ființa umană o mai poate avea”, după cum chiar autorul spunea într-unul din interviurile pe care le-a acordat.(4) Exilul exprimă, astfel, pentru autorul lui „2666”, valoarea și curajul fiecărui scriitor în parte, chiar dacă spațiul, timpul ori realitățile dure ale acestei experiențe pot duce totul către nebunie și moarte – care devine, uneori, o veritabilă posibilitate de salvare.

Note

1. Adriana Cavarero, Horrorism. Naming Contemporary Violence, New York, Columbia University Press, 2009, p. 113.

2. Sebastian Figueroa, „Exilio e retorno en la obra de Roberto Bolaño”, în „Boletín Hispánico Helvético”, vol. 21/2013, p. 201.

3. Ariel Dorfman, „El estado chileno actual y los intelectuales. Acercamiento preliminar a algunos problemas impostergables”, în „Araucaria”, no. 10/1980, p. 35.

4. Roberto Bolaño, „Entre paréntesis”, Barcelona, Anagrama, 2004, p. 50.

Fragment din volumul „Tigrul și steaua” de Rodica Grigore, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021
Sumar Literomania nr. 188

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: