Nr. 165-166 Poezie Traduceri

Poeme de Jericho Brown

Jericho Brown (n.1976, Louisiana) este unul dintre cei mai importanți poeți tineri din America, câștigătorul Premiului Pulitzer pentru poezie din acest an. A publicat trei cărți: „Te rog” (American Book Award, Whiting Award), „Noul Testament” (Anisfield-Wolf Book Award) și „Tradiția” (Premiul Pulitzer, Premiul Paterson Poetry, finalistă National Book Award și National Book Critics Circle Award). Moștenirea lăsată de vechii proprietari de sclavi este noua generație de oameni de pradă ai Americii, iar obișnuințele inutile devenite tradiții generează violență, frustrare și nefericire. „Tradiția” este o carte impresionantă despre normalizarea răului, în care ceea ce numim personal întâlnește istoria omologată a abuzului unei întregi nații. Preocupările poetice ale lui Brown sunt deopotrivă ample și intime, iar la baza lor se află întrebările dintotdeaua ale umanității: Ce este siguranța? Cine este această națiune? Unde se află într-adevăr libertatea? Poemele paternității, moștenirea, homosexualitatea, dorința, sclavia, supunerea, nedreptățile față de comunitatea afro-americană și trauma sunt propulsate într-o claritate uimitoare prin măiestria lui Brown. Vă propunem o selecție din „Tradiția” lui Jericho Brown, în traducerea lui Gabriel Daliș

 

Ganymede

Un om își dă la schimb fiul pentru niște cai.
Asta-i versiunea pe care o prefer. Îmi place
Siguranța ei, nimeni nu-i vinovat,
Toată lumea e răsplătită. Dumnezeu primește
Băiatul. Băiatul devine
Nemuritor. Tatăl lui merge călare până
Când jalea i se aude la fel de bine ca galopul
Animalului născut să-i ducă pe cei
Care păzesc Regatul moștenit
De noi. Când ne uităm la un mit
În acest fel, nimeni nu se ostenește să spună
Viol. Adică nu vrei ca Dumnezeu
Să te vrea? Nu visezi
La cineva cu aripi luându-te
Sus? Iar când vine stăpânul
După copiii noștri, el miroase
Ca oamenii care au grajduri
În Rai, acel îndepărtat petec de pământ
Dintre Promisiune și Iertare.
Nimeni nu trebuie să ne convingă.
Oamenii din țara mea cred
Că nu putem fi răniți dacă putem fi cumpărați.

Virusul

Zis nedetectabil, nu pot ucide
Oamenii pe care tu-i atingi și nu pot
Să-ți tulbur privirea
Către panseluțele plantate de tine
În fața ferestrei, adică
Nu pot ucide panseluțele, deși vreau.
Le vreau moartea și eu
Să fiu ucigașul. Vreau
Să iei aminte că-s tot aici
Chiar sub piele și în
Fiecare organ
Așa cum furia locuiește în cel
Care învață istoria țării lui.
Dacă nu te pot
Omorî, te voi
Ține în șah. Privește. Privește
Iar: arată-mi culoarea
Florilor tale acum.

Ca om

Există fericirea pe care o ai
Și fericirea pe care o meriți.
Ele stau despărțite una de alta
Așa cum tu și mama ta
Ați stat pe-un capăt și pe altul al canapelei
După ce o ambulanță a venit să-l ia
Pe tata. Vreun doctor
priceput îl va coase, și
În curând o mătușă va sosi să-ți ducă
Mama la spital
Unde se va așeza lângă el
Pentru totdeauna, cum a promis. Ea se ține
De brațul scaunului mașinii de parcă ar
Sta să cadă, de parcă ar fi singurul lucru solid,
Și așa și este, de vreme ce ai făcut ce
Ți-ai dorit dintotdeaua, ți-ai înfruntat
Tatăl și ai câștigat, l-ai pocit.
El va avea o cicatrice să o poată vedea și totul
din cauza ta. Iar mama,
Singura femeie pentru care ai plâns vreodată,
Trebuie să vadă de rană așa cum o mireasă își vede
De jurămintele ei, uitând de toți ceilalți
Oricât de tare ar durea rana.
Oricât de tare te-ar durea rana,
Tu stai înțelegându-te
Pe tine ca om în sfârșit
Liber, acum că nimeni nu mai trebuie să te iubească.

După Essex Hemphill

Noaptea e noaptea. Asta
Spun stelele care ne luminează
Când îngenunchem ilegal,
Ilegal ca Malcolm X.
Ăsta-i parcul lui,
Partea din capitală unde
Spunem te rog cu gurile
Pline unul de altul, și nimeni
Nu-i flămând ca mine sprijinit de acest
Copac. Acest copac, dacă-l împingem
Prea tare, va cădea. Dar dacă
Nu împing deloc, să-mi spui
Fetiță. Cineva dinaintea mea
A însămânțat pădurea
Bogată de rod. Noaptea
E dreptul meu. Și eu
Să nu mănânc? Și eu să nu spun
Erau bune, ca Dumnezeu?

Te întorc pe o parte

Toată neliniștea mea e adusă de despărțire.
Vreau să cred că te afli aici cu mine,
Dar patu-i prea mare, iar gunoiul
Dă pe dinafară. Un om săritor ar trebui
Să ducă gunoiul. Eu sunt atât de multe stranii
Și invidiate lucruri. Săritor însă
Nu-s. Eu mai degrabă aș alege un bărbat de evitat
Decât unul să mi-l închipui într-o sferă
Nevăzută, deși chiar doctorul care-ți
Închide ochii se jură că te afli undeva
Aproape cum e și suflarea. A mea, nu a ta.
Tu n-ai suflare. Tu ai
Rai. Trebuia să fie
Raiul meu. Vreau să-mi spui că strălucește
Acolo. Vreau să-mi spui orice
Iar și iar în timp ce te întorc pe o parte
Să te liniștesc sau să te trezesc și să-ți aduc aminte
Că nu mi se poate cere să curăț după un bărbat.

 

Susține Literomania

Despre autor

Gabriel Daliș

Gabriel Daliș

Gabriel Daliș (8 mai 1978, Rădăuți) este poet și traducător. A intrat în atenția criticii literare cu antologia „până mereu” (Charmides, 2010) și „piedici și arme” (Cartea Românească, 2014). A tradus poeme de: Hezy Leskly, Kim Moore, Ilya Kaminsky, Jericho Brown și alții. Este co-autor al scenariului „Repetiția” (Premiul pentru cel mai bun scenariu de scurtmetraj, Mexic, 2012). A publicat poeme în țară și străinătate. Din 2014, trăiește în Marea Britanie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: