Atelier Nr. 154

Femeia de marțipan (II)

Femeia de marțipan (II)
( tata mi-a sărutat sînii…)

 

E dusă bine Maraia, dar mă amuză. Cu dexteritatea unui iluzionist, scoate la iveală două căști minuscule. Îmi vîră una în urechea dreptă iar pe cealaltă și-o vîră ei în urechea stîngă. Sîntem legați unul de celălalt ca printr-un subțirel cordon ombilical.

– Prima piesă se numește Chocolate Jesus. Îi și văd pe copilași cum halesc Iisuși din ciocolată neagră și albă. Cum devin pioși, ascultători. Răufăcătorii, criminalii, inghit și ei bucăți din picioarele Lui și gata, se transformă în mielușei!

Rîdem zgomotos pe străduțele înguste, pavate cu dale, care ne duc spre parcul mare al orașului de pe malul rîului. Prin firul ombilical se scurge vocea lui Beth Hart. O voce afurisit de bună, de-o frustă senzualitate. Ți se vîră sub piele, îți înfioară perișorii de pe brațe. Străduțele dedicate doar pietonilor sînt populate binișor, numeroasele restaurante, bistrouri și cafenele și-au scos mesele afară. Doar plimbăreți și consumatori. Zgomotele străzii mi se rostogolesc în urechea stîngă, în cea dreaptă se scurge vocea cînd catifelată, cînd aspră dar lipsită de stridențe a lui Beth Hart. O voce ca o băutură bună, un rom de calitate. Oare ce băutură a adus Maraia cu ea?

Arătăm ca doi evadați ciudați, legați de urechi, dar nimeni nu ne acordă atenție. Asta ne dă un strașnic sentiment de siguranță, e carapacea anonimatului, poți trece neobservat în timp ce iscodești în jur nestînjenit. Dar Maraia întoarce din cînd în cînd capete, nu din cauza firișorului care ne leagă urechile. E o apariție cu personalitate. Acum observ că în părul ei au apărut două șuvițe verzi.

Am ajuns pe malul rîului. Din loc în loc, cupluri. Se sărută, se pipăie, se încălzesc în așteptarea întunericului.

– Visez să fiu o frunză care trăiește pe suprafața unei ape, care se lasă purtată fără teamă. Fără să întrebe pînă unde, de ce, pînă cînd…

– E bine să poți trăi fără întrebări.

– Bine pe dracu! Vorbeam de un vis, Marti. Realitatea e altceva, uneori pute a naibii. De aceea merită să mai evadezi din ea…

De-a lungul malului se întinde parcul mare al orașului. La capătul lui se află un loc de joacă pentru copii. Tobogane colorate, leagăne pe lanțuri, groapă cu nisip.

Seara și-a întins trupul peste oraș. Ne învelește cu umbrele sale. Locul de joacă e pustiu, cei mici au fost duși acasă. La papa bun, la emisiuni tembele de televiziune, la povești și apoi la somnic. Încă habar nu au cum îi pîndește viața, să crească mari și să muște din ei.

Maraia vrea să urcăm într-o bărcuță legănătoare. Mi-am propus să mă las pe mîna ei. Așa se va deschide ca o carte, sper. Urcăm în bărcuță. Se bălăngăne într-o parte și într-alta. Ne prindem unul de celălalt, încă mai sîntem legați cu firul acela subțire, alb, prin care se scurge vocea tremurătoare a solistei.

– Ca pe valuri.

– Așează-te, altfel putem cădea peste bord!

Mă așez la un capăt al bărcii iar Maraia, trasă de fir, chipurile, nu are încotro și se așează pe genunchii mei. Își desface picioarele într-o mișcare afurisit de firească. Ne aflăm foarte aproape unul de celălalt. Sub bluza subțire, sînii ei saltă pînă la nivelul gîtului meu în ritmul bărcii și al lui Beth Hart. Își dă jos rucsacul și scoate sticla pe care a adus-o, chipurile, pentru a celebra întîlnirea noastră… întîmplătoare. Gin cu apă tonică.

– Îmi place mirosul de brad, zice Maraia în timp ce un solo de chitară ne excită perișorii și cristalele din urechi.

Simt fierbințeala coapselor strînse în materialul elastic al jeansilor decupați pe alocuri ca și cum am fi amîndoi în pielea goală. Atinge-mă, baby, trage-mi-o, baby, geme muzical Beth, și trebuie să recunosc, te poți îndrăgosti de vocea ei. Situația devine o adevărată tortură pentru mine, un sadism inchizitorial, să-mi calc umbra! Bem din sticla pe care ne-o pasăm unul altuia, cu înghițituri mici, ritualice. Ne amestecăm răsuflările și limbile, gurile noastre miros a păduri de conifere iar barca se transformă într-o scoică de argint.

– Ți s-a sculat, zice Maraia și mi se aprind obrajii, noroc cu întunericul care a înlocuit umbrele serii. Sînt virgină, nici o șansă în acest sens… Aranjează-ți-o să nu te doară. Dacă o fi să fie, poate ți-o iau între buze, dar nu-ți fă planuri.

Bravează! Fac ce mi-a spus, îmi aranjez subiectul în cauză și simt o binevenită ușurare.

Din cînd în cînd, bărbia mi-e prinsă de sînii Maraiei, un clește elastic, fierbinte, plin de ghidușii.

Barca se balansează ușurel. Datorită greutății trupurilor noastre, capătul ei opus e înălțat spre cerul găurit de stele. Noaptea s-a prăvălit peste noi, plină de intenții ascunse.

– Acum aprindem o răsucită, zice Maraia.

– Adică…?

– Ori faci pe prostul ori… chiar nu pricepi. O țigară pe care chiar eu am răsucit-o, cu mînuțele mele. Hai, nu fă pe naivul, nu-mi spune mie că nu ai tras niciodată o răsucită, e ușoară, una la două persoane nu înseamnă sfîrșitul lumii…Sper să mă scutești de un dialog tîmpit pe acest subiect.

Am scutit-o. M-am întrebat doar dacă Maraia fumează iarbă constant ori doar ocazional. Eu am făcut-o la cîteva petreceri în cerc restrîns cu cîțiva prieteni. N-am fost încîntat. Am hotărît să renunț, să dau un picior în cur tentației. Pur și simplu așa mi-a dictat organismul iar eu am fost de acord.

Ne trecem țigara de la unul la altul, dintr-o gură într-alta, sticla la fel. O alternanță zglobie. Inhalăm adînc apoi scoatem fumul, încetișor, printre buze. Gurile noastre sînt atît de aproape încît se ating, din cînd în cînd. Aroma ginului ne explodează, gingaș, în gîtlejuri și se împrăștie din creștet pînă-n tălpi.

Barca se leagănă pe valurile nopții, rîul bombăne înfundat iar zgomotele vehiculelor sînt tot mai estompate, ca învelite în vată.

Maraia și-a descheiat bluza, nici nu am băgat de seamă cînd. Sînii sînt mai mari decît bănuisem, cu sfîrcuri cît fragii sălbatici. Printre înghițituri de gin și fumuri de țigară, îi prind între buze. Sînii devin tot mai elastici, mai mari, vor să mă înghită  cu Beth Hard cu tot. Trupul îmi este asaltat nu de hoarde sălbatice ci de amazoane puse pe șotii…

– Tata mi-a sărutat sînii!

Replica a venit de deasupra mea, din adîncul cerului, ca un fulger. Am halucinații auditive ori pe Maraia a lovit-o în căpșor amestecul răsucitei cu ginul? Își lipește pîntecul de pieptul meu. Îmi înțeapă obrajii cu sfîrcurile. O aud cum soarbe încă o gură de gin apoi rostogolește cuvintele fără resentimente.

– Ai auzit bine. Într-o zi a intrat în camera mea. Tocmai mă pregăteam să-mi acopăr torsul cu o bluză. Mi-a spus că am cei mai frumoși sîni pe care i-a văzut în viața sa. Apoi m-a rugat să-l las să-i sărute, o singură dată, pe fiecare. L-am lăsat. Mă rugase cu o blîndețe ancestrală. Fără bale la colțurile gurii. Fără priviri excitate. A făcut exact ce a spus. Cîte un simplu sărut pentru fiecare și cu asta basta. Nu a încercat să repete. Nici o mică aluzie, nici o privire pofticioasă. Ca și cînd nu s-a întîmplat niciodată. Subiect închis definitiv, pricepi?

Tac. Închid ochii. O trăznaie nemaiauzită. Maraia e capabilă să inventeze. O fi fumat iarbă în camera ei și-a avut halucinații…De ce naiba înclin, totuși, s-o cred? Tac. Fumez și beau, mișcîndu-mi chipul peste sînii ei pe care tatăl a depus cîte un pupic… Sînt năucitori, umezi și hipnotici ca niște pulsari. Miros a gin, a fum și a conuri de brad.

Barca se mișcă pe valurile apei. Poate am plonjat în Someș, rîul care despică orașul în două. Cui ce-i pasă? Apoi barca se transformă într-o scoică argintie cu două perle. Una stă călare pe genunchii celeilalte. Perle cu picioare, guri, sîni și mădular. Să-mi calc umbra! Scoica se înalță, zboară printre stele, iar stelele au forma unor sîni sclipitori. Lîngă noi coboară un Iisus de ciocolată, ne îndeamnă să ne hrănim din el, ceea ce noi chiar facem. Nu-i frumos să nu asculți îndemnurile lui Iisus, fie el și de ciocolată. Începem să-l ronțăim, eu de la picioarele bătute-n cuie iar Maraia de la vîrful crucii spre coroana cu spini. Încet, temeinic, buzele noastre se apropie unele de celelalte. Sînii Maraiei au miros de scorțișoară…

Deschid ochii. Cîteva clipe e o beznă de cavou. Beth Hard a încetat să mai cînte. Urechile îmi sînt astupate cu smoala întunericului. Apoi încep să deslușesc pîlpîirile stelelor pe cer, ca niște licurici poznași și indiferenți. Ceva bombăne la picioarele mele. Pricep. Mă aflu întins pe mal, la doi pași de Someș. Îmi simt trupul strîns într-o menghină invizibilă, gata să plesnească. Mă tîrăsc pînă deasupra valurilor și mă stropesc cu apă din belșug. Sînt singur.

Fragment dintr-un nou roman, „Femeia de marțipan”, aflat în pregătire

Susține Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: