Chiar dacă este destul de frecvent în discursul public, în diverse ramuri profesionale ori legate de educație, cuvântul „comunitate” rămâne încă un obiectiv, un deziderat, un concept care mai are nevoie de conținut, de acoperire în realitate. Principalele trăsături ale unei comunități sunt legate de împărtășirea acelorași valori și acelorași interese. De la comunitatea locală, a orașului, a cartierului, a scării de bloc, până la cele profesionale, de exemplu medicală, a jurnaliștilor, academică etc. – peste tot este nevoie de revendicarea și respectarea unor principii, de reclamarea și obținerea unor formule de existență corecte, care să permită buna funcționare, reglajul interior, performanța. Cu toate acestea, vedem ce greu se formează numitorul comun și direcțiile pentru fiecare grup, cât de greu se pun oamenii de acord și cât de puțin pare să le pese adesea de ceilalți și de bunul mers al societății. Obosiți, tracasați, dezamăgiți, cinici, având carențe de educație, indiferenți la valori esențiale ca generozitatea, onestitatea, empatia, puși pe căpătuială individuală în proaspătul capitalism de după 1989, cum de altfel este explicabil, în firescul uman, concetățenii par să fi uitat de importanța binelui comun. În comunism, cum nimic nu mai era al meu și totul era al statului/„poporului”, oamenii puteau disprețui ideea de comunitate, dar tocmai atunci ea a fost de fapt mult mai sudată, ca răspuns la coercițiile și lipsurile societății, de la cea a familiei până la cea de la locul de muncă (scot din ecuație securiștii și turnătorii, care și ei erau de fapt ai comunităților, în calitate de supraveghetori și delatori). Așadar, „întâlnirile de comunitate” pe care organizatori cu mai mult sau mai puțin entuziasm se străduiesc să le facă posibile sunt coagulări ale conștiinței sociale și profesionale din care întreaga activitate are de câștigat.
Sursă foto: aici
Scrie un comentariu