Jurnal la babord

Cu cuțitul la gât

Stăteam de vorbă cu Captain Stuart și, de la una la alta, am ajuns la droguri. I-am povestit cum, în primăvara lui ’92, făceam linie cu un amărât de cargou românesc, între Vancouver și Buenaventura, port cu trista faimă de a fi periculos din toate punctele de vedere. Chiar așa ne-a spus agentul navei, recomandându-ne să umblăm numai în grupuri. Eu, însă, bizuindu-mă pe spaniola cu care mă descurcam binișor și pe care doream să mi-o exersez cu orice preț, n-am luat în seamă avertismentul și, drept urmare, după ce am ieșit din port și m-am nimerit pe primul tronson neluminat al străzii, m-am și pomenit cu un cuțit la gât și cu imperativul: No se mueve! Sigur, nu mă mișc, dar îi spun coloratului care mă pipăia că n-aveam ce-i trebuia lui, și că mă așteptau colegii la terasa Venus – acolo se aflau gologanii. Terasa era înfiptă într-o intersecție centrală a orașului și era locul unde roia tot „păsăretul”. Și cum stăteam acolo în fața unui pahar cu bere ce se încălzea vertiginos, văd că de la fereastra unui bloc de peste drum o damă se uita plictisită la noi. Schițez un semn de salut și constat că personajul îmi răspunde, ba chiar îmi face semn să urc. Nu stau pe gânduri, iau cu mine la repezeală un motorist și urc cu el până la etajul patru, unde socotisem că se afla fereastra. Dama ne iese în întâmpinare și primul lucru pe care mi-l spune e că se bucură că am venit însoțit, căci și femeia ei de serviciu se afla acolo…

În fine, apartament dichisit, cu aer condiționat, cu Chivas de 25 de ani, ce mai, ne pusese Dumnezeu mâna în cap. Turnăm în pahare, începem să vorbim, pe ce navă sunteți, de pe aia roșie, aha, Vancouver, știa tot, ruta, încărcătura, tonajul, mă rog, amănunte mai greu de aflat de cineva din afara circuitului. Mă întreabă dacă i-aș putea aduce ceva din Canada, depinde ce, zic eu, nu, nu arme, din astea avea destule, niște cosmetice bune, niște rochii fine, chestii muierești, și-mi dă un plic cu câteva sute de dolari, eu, uimit cât se poate, dar ce dimensiuni să aibă rochiile, cât să aibă raiații etc., ei, lasă, nu trebuie să ți le spun eu pe astea, și-mi face un semn din care înțeleg că mă voi lămuri în curând. A venit, într-adevăr, vremea și m-am lămurit, timp în care motoristul și subreta lui ne-au asigurat de undeva, din niște cotloane, un acompaniament sonor țesut din foșnete și chicoteli. Acum că, din întâmplare, mi-am vârât mâna sub pernă și am dat de ceva ce părea să fie un pistol de mare calibru – e altă socoteală. Ce aveam eu de-a face cu pistolul ei? S-o fi păzind femeia, singură cum era…

Apoi am refăcut grupul în sufragerie, în jurul sticlei, și tot așa. Peste o lună eram înapoi cu „comanda” și atunci, văzând peste ce cavaler dăduse, señora mea, Carlita Ferrero, a fost toată numai o șerpuire și o fierbințeală. Așa se face că, în anul acela de grație, am ajuns pe lista serviciului antidrog din Vancouver, amant ghebos – cum mă luau băieții peste picior – al uneia dintre cele mai căutate traficante de pe coasta columbiană a Pacificului. A trebuit să povestesc totul, cu amănunte, să descriu până și zugrăveala apartamentului, câte telefoane, ce numere, ce săpunuri folosea în baie etc., etc., date despre subretă (motoristul dădea „extemporal” în paralel cu mine!), să descriu barul, bucătăria – în fine, au înțeles „salopetele negre” că eram pe dinafară la capitolul care îi interesa pe ei, dar tot ne-au încondeiat la companie cu un avertisment „mărinimos”. Nu ne-am piedut, însă, cu firea și, la întoarcere, n-am ținut seama de recomandările canadienilor. Plecam de-acum spre Europa și a fost o seară de neuitat: contrabandista ne-a invitat la o terasă unde am dansat salsa până ni s-au înmuiat genunchii, iar când a venit vremea, ne-a condus la intrarea în port. A stat apoi pe cheiuri până la cântatul cocoșilor, iar când nava a ieșit din pădurea de macarale, Carlita a început să facă semne de bun rămas, iar la un moment dat, și-a căutat o batistă, o cârpă, ceva, și n-a găsit, și atunci și-a scos sutienul și l-a fluturat până târziu – i-am văzut silueta în binoclu, decupată sub luna plină –, până am ajuns la geamandura unde coboară pilotul, la curba după care râul se varsă în ocean.

Foto: Port Vancouver

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu