Michel Houellebecq, profetul?

În acest an, Michel Houellebecq a publicat un nou roman, „Serotonine” („Serotonină”), roman care va apărea la noi, în curând, la Humanitas Fiction. Un nou val de păreri împărțite; oricum, Houellebecq e obișnuit atât cu laudele, cât și cu criticile (venite de la stânga franceză mai ales). Asta pe lângă acuzele de pornografie, antisemitism, xenofobie etc. Nu au trecut decât patru ani de când Houellebecq a publicat controversatul roman „Soumission”, apărut la noi tot în 2015, la Humanitas Fiction, cu titlul „Supunere”, în traducerea lui Daniel Nicolescu. În Franța, data lansării romanului, 7 ianuarie 2015, a coincis cu tragicul eveniment al asasinării caricaturiştilor de la „Charlie Hebdo”, ceea ce, împreună cu subiectul cărții – atitudinea unui profesor universitar în faţa islamizării masive a Franţei –, a dat o aură tragică, sumbră, poveștii lui Houellebecq. Această coincidență i-a făcut pe mulți, critici literari și cititori deopotrivă, să-l considere pe Houellebecq un soi de profet, confundând realitatea cu ficțiunea – căci granița dintre ele, mai ales în cazul literaturii, este, de multe ori, una fragilă. Distopiile, cel mai adesea, au parte de acest fel de abordare, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu romane ca „1984” de George Orwell sau cu „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley.

Acțiunea romanului semnat de Houellebecq este plasată în anul 2022, așadar într-un viitor nu prea îndepărtat. Pe de o parte, avem povestea unui profesor de literatură la Sorbona, François, un bărbat trecut de prima tinereţe, cu o viaţă amoroasă picantă. Sastiseala, un soi de spleen, nu îi dă însă pace lui François. Prin urmare, îşi caută, de tânăr, refugiul în proza lui Huysmans, dar şi în creştinism, tot în siajul lui Huysmans – un autor de sfârșit de secol XIX, estet, decadent, de un pesimism schopenhauerian, care, în romane ca „À rebours” (1884) sau „Là-bas” (1891), romane scandaloase și ele la apariție, descrie o sexualitate deviantă (în „Là-bas”), tocmai pentru a scoate în evidență, prin contrast, sacralitatea ființei umane. Tonul religios, însă, capătă la Houellebecq alte nuanțe, îndepărtate de cele ale lui Huysmans, ba chiar opuse.

Pe de altă parte, în paralel cu povestea profesorului universitar, avem descrierea unei societăți erodate, obosite, în care democrația își trăiește ultimele ei momente. Înfrângerea vine chiar dinspre religie, dinspre acea zonă, adică, pe care francezii şi-au dorit-o neutralizată, anihilată chiar. Într-un context politic francez destul de tulbure, cu o dreaptă şi cu o stângă compromise, o organizaţie musulmană (Frăţia Musulmană), printr-o mişcare abilă, îndrăzneaţă, reuşeşte să obţină, prin alegeri libere, supremaţia politică. Bineînţeles, cerinţele Frăţiei sunt, în primul rând, religioase: convertirea la islam şi adoptarea stilului de viaţă musulman. Totul colapsează – e vorba de un colaps total, atât social, economic, cât și politic –, pentru a lăsa terenul liber unui nou tip de societate, bazat pe valori musulmane. Iată o viziune care i-a speriat pe mulți dintre cititorii romanului. În acest caz, cum spuneam, confuzia dintre realitate și ficțiune este una evidentă, flagrantă, chiar dacă, în cazul distopiilor, această graniță s-a dovedit, din păcate, una destul de subțire, ușor de trecut. Dar nu islamul este principalul vinovat de colapsul descris de scriitorul francez, ci slăbirea din interior a Occidentului, un Occident îmbătrânit, erodat, vulnerabil, care nu mai poate inspira celor care îl locuiesc decât resemnare (și ea un fel de supunere, de unde și titlul romanului). Problematica din „Supunere” nu este lejeră și presupune imersiuni în tradiţii culturale, religioase şi politice total diferite, însă autorul se eschivează de la consideraţii prea profunde pe această temă. Așadar, statutul de profet, cu care Houellbecq s-a ales după apariția cărții, este unul deplasat, care nu are nicio legătură cu romanul său, deși coincidențele nu au lipsit. Se poate vorbi de o intuiție scriitoricească, se poate vorbi, în cazul lui Houellebecq, de o inteligență anticipativă din plin exersată în genul literar al distopiilor, dar cam atât. Profet este mult prea mult, chiar și pentru un scriitor ca Houellebecq.

În cele câteva rânduri de mai sus, nu am făcut decât să descriu, foarte pe scurt, trama romanului din 2015 al lui Houellebecq și să spun câte ceva despre ce anume a declanșat controversa din jurul acestei cărți. Nu am insistat asupra valorii ei estetice, nici asupra stilului lui Michel Houellebecq (ușor diferit, ce-i drept, de cel din romanele anterioare). Într-un roman din 2016 – este vorba de „Le Mystère Henri Pick” (1), apărut, iată, la un an după „Supunere” –, David Foenkinos strecoară câteva considerații interesante legate de controversa din jurul „Supunerii”. Este vorba de o strategie de marketing, crede unul dintre personajele romanului lui Foenkinos, o strategie prin care textul este împins în plan secund. În fapt, textul, în acest tip de strategie, nici nu mai contează! Personajul lui Foenkinos, un ziarist, nu are cea mai bună părere despre romanul lui Houellebecq: „–«Supunere» este cel mai mare succes al său. Mai mare decât volumul cu care a câștigat Premiul Goncourt. Dar e o carte mai slabă. Nu m-a prins. Sincer, pentru cineva căruia îi place Houellebecq, e mult sub scrierile lui de până acum. Deși are un simț excepțional al romanescului, cărții îi cam lipsește povestea. Iar cele câteva pagini bune despre sexualitate sau solitudine sunt subiecte reluate din scrierile lui anterioare și redate într-o formă mai puțin reușită… Dar toată lumea a vrut să o citească, fiindcă ideea este absolut genială. În două zile, întreaga Franță nu mai vorbea decât despre asta. Chiar și președintele a fost întrebat într-un interviu: «Veți citi cartea lui Houellebecq?» Ca promovare, cu greu ai putea face mai mult. E un roman bazat pe polemică, o chestie remarcabilă… Cu «Supunere» – își continuă ziaristul nostru demonstrația –, Houellebecq a depășit stadiul de roman. A intrat, înaintea întregii lumi, într-o nouă eră. Textul nu mai are importanță. Contează doar să dea naștere unei singure idei răsunătoare. O idee care să fie dezbătută pe larg”.

Are sau nu dreptate personajul lui Foenkinos? Pe de o parte da, pe de altă parte, nu. Într-adevăr, romanul lui Houellebecq a stârnit spiritele chiar înainte de apariție. A fost creat un context în care romanul era deja discutat fără a fi citit. Toate astea, însă, s-au întâmplat fără ca Houellebecq să-și fi dorit acest tip de întâmpinare. Să se mai spună, iată, că o carte nu are destinul ei, independent de cel al autorului! „Supunere” a dat dovadă de nesupunere chiar înainte de a ajunge la cititori. Nu este puțin lucru, ceea ce deducem și din tonul ziaristului în spatele căruia ghicim, aș spune, vocea lui Foenkinos. Mai mult, din toată această zarvă din jurul cărții, Houellebecq s-a ales cu titlul de profet! Cu toate astea, cartea nu este mai puțin bună decât „Harta și teritoriul”, romanul pentru care scriitorul francez a primit Premiul Goncourt. Este doar puțin diferită, cum, probabil, diferită față de celelalte romane ale sale trebuie să fie și „Serotonină”.

(1) „Misterul Henri Pick”, traducere de Cristina Nan, Editura Nemira, București, 2019

Michel Houellebecq, „Supunere”, traducere de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2015, 296 p.