Nr. 229-230 Traduceri

„Turnulețul” de Jean Tousseul (II)

Jean-Tousseul-literomania



Două zile mai apoi, a rămas singurică până către seară, dar spre ceasurile şase a ieşit în întâmpinarea lui nepotu-său, până dincolo de grădină: toate mergeau strună. Pe când suiau împreună poteca bătătorită din coasta stâncii, bărbatul de peste apă făcu să-i sclipească în soarele amurgului coasa, iar alde Houssoît se-apucară să gesticuleze caraghios spre a-i răspunde la bineţe. Duminică, după cină, Émile riscă o mică raită, ce dură până seara. Singurătatea i s-a părut şi mai apăsătoare bătrânei din pricina unei pâcle subţiri, ce suia de pe Meusa sub un cer menind a furtună. Nu văzu nici suflet de om şi-şi petrecu toată după-amiaza prefirând boabele rozariului. În sfârşit, Émile se înapoie, vesel şi-nviorat: fusese la vecini, firește, şi de-atunci încolo făcu la fel în fiece duminică, până la sosirea toamnei. Uneori, de pe coama zidului de dincolo, silueta neagră a nepotului o saluta pe bătrână. Ceva se petrecea, era limpede, dar, de vreme ce flăcăul nu sufla o vorbă, Justine era hotărâtă s-aştepte. Ar fi dat orice s-aibă un ochean, să-i vadă de-aproape pe oamenii aceia: bărbatul, nevasta şi fata, mai ales fata. Va să zică, o chema Laure, nu era nici înaltă, nici scundă, avea o faţă deschisă, douăzeci de ani… Era oare o fată cuminte? N-avea să-i aducă necazuri lui Émile? Dar el, nu era cumva prea sărac? Îşi saluta de-acuma vecinii cu mai puţină tragere de inimă şi, cum zilele se scurtau, nepotul nu mai putea să-şi agite braţele în fiecare seară din capătul grădinii. Toamna ploioasă o izolă brusc pe bătrână, şi frământarea ei spori. Nu mai şedea nici dânsa colo, în fundul grădiniţei, veghind cu gesturile-i afectuoase la soarta „băieţelului”, căruia-i stătea gândul numai la duminica următoare şi nu mai vorbea decât de Jean-Joseph Jamart şi de nevastă-sa, Marie. O dată s-a înapoiat cu un fular gros de lână la gât: Laure îl împletise anume pentru el. Bătrâna se aplecă sub lampă, dezmierdă lâna şi murmură:

– Lucrează frumos… Asta-i ceva.

Dar Émile n-a rostit încă vorbele pe care dânsa le aştepta de la o săptămână la alta. Îi aducea bunicii ouă, mere, o traistă de nuci, iar când alde Jamart tăiară porcul, flăcăul se întoarse cu un pachet mare de măruntaie, într-adevăr deosebit de gustoase. Totuşi, bătrâna nu se mai putea bucura de ele. Se temea de străinii aceia (aşa începuse să-i numească de-acuma în sinea ei), care poate aveau să-i nenorocească nepotul. Nu mai avea somn, şi migrena o ţintuia adesea în jilţul ei de frasin. Justine îşi amintea de copilăria ei, de logodnă, de căsnicie, de morţii şi de viii săi fugari. Nu se gândise niciodată că şi Émile avea s-o părăsească într-o bună zi, dar împlinise douăzeci şi şase de ani şi dânsa s-ar fi-mpăcat cu gândul despărţirii, dacă toată povestea n-ar fi fost atât de ciudată. Nişte necunoscuţi pe care-i saluta în fiecare zi, dar nu-i văzuse decât de departe, şi uite-i cum întindeau mâinile peste apă, cât era ea de lată, ca să-i răpească feciorul. De-ar fi putut barem să le vadă de-aproape chipul, să le-audă glasul! În neamul ei, căsătoriile se legau cu oameni de prin partea locului, cunoscuţi de ani de zile: nu se pomeniseră niciodată surprize urâte la alde Houssoît. Nenorociri, da, însă nicio singură căsnicie nepotrivită. Dacă i-ar fi stat barem în putere să dea târcoale, fără să fie văzută, împrejurul fermei!… Dar bietele-i picioare, care n-o mai ţineau, dar îngrijorarea de nedescris care-o paraliza de câte ori se-ndepărta cu cincizeci de paşi de casă? La înapoierea lui Émile, un zâmbet plin de jale îl întâmpina, ea trepăda în jurul lui cu un mers mărunţel de bătrânică speriată că i se răpeşte odorul, poate pentru a-l duce la pierzanie. La drept vorbind, binecuvânta pâcla şi ploaia ce-i ascundeau vederii casa străinilor, şi nu cuteza să iscodească pe nimeni în privinţa lor, nici pe nepotu-său, nici pe băcăniţa de la mină, care venea uneori să-i dea bineţe. Prefera să nu mai ştie nimic de dânşii, se resemna deja în faţa ireparabilului, căci vina era numai a ei. Din pricina ei sunase Émile din corn, în seara când se umflaseră apele, ea fusese cândva bucuroasă să-i salute pe cei de dincolo… Justine era leită maică-sa, care nu văzuse niciodată înălţându-se soarele fără o strângere de inimă.

În ajun de Sfânta Barbara, câteva luminiţe pâlpâiră prin ceaţă în direcţia minei, şi Justine modelă din lut un opaiţ cu toartă, merse şi-l lipi într-o scobitură a stâncii, în calea lui nepotu-său, aprinzând o candelă de mină. De partea cealaltă a apei, mai în amonte, câteva licăriri cât gămălia ardeau în carierele de piatră vânătă, la fel şi-n aval, pe malul stâng. Flăcăul s-a înapoiat fumând o ţigară; dăduse de duşcă vreo câteva păhărele şi fredona încetişor, cu candoarea unui ştrengar de optsprezece ani, o romanţă străveche, ce-ngreuie atât de cumplit inima bunicii, încât vru să-i vorbească fără zăbavă, şi totuşi seara trecu fără un cuvințel despre alde Jamart. Justine era hotărâtă să mai aibă răbdare o zi-două. Avea să-i spună: „Te bucuri s-o vezi pe Laure, nepoate? Dar ea, se bucură văzându-te? Nu eşti prea sărac pentru ea, nepoate?” Povestea trebuia lămurită în cursul săptămânii. Însă chiar a doua zi, seara (şezuse ceasuri în şir cu gândurile ei în căsuţa pustie, căci Émile rămăsese după slujbă cu straiele de duminică şi plecase iar înainte de cină), a doua zi, seara, la înapoiere, flăcăul s-a făcut deodată palid, mustaţa i s-a zbârlit parcă şi a rostit vorbele pe care le-aştepta ea de mult. Voia să se-nsoare, dacă bunica n-avea nimic împotrivă. Îi tot descria mica fermă, vorbind în acelaşi timp de oameni şi de dobitoace. Laure avea să vină să locuiască la Turnuleţ, taică-său avea să cumpere o barcă şi să treacă în fiecare dimineaţă fluviul, s-o ia… Émile tăcu în sfârşit, iar bătrâna zise: „Dacă asta te face fericit, nepoate…” Până a doua zi părea să-şi fi recăpătat un pic din vioiciune, şi află un prilej ca să-l salute pe bărbatul de peste apă, după aceea pe nevastă-sa, în fine pe Laure.

Cum arăta, însă, fata aceea din pricina căreia încă-şi mai făcea griji pentru feciorul ei? Când ai aproape şaptezeci de ani, nu mai ocupi decât un biet locşor, şi acela pentru scurtă vreme. Dar „băieţelul” ei avea toată viaţa de trăit. Laure o să fie oare cuminte? Va vedea ea, Justine, cum stă treaba. Doar îngrijise muribunzi, crescuse copii şi nepoţi, îşi măritase fiicele. Ştia citi în ochii oamenilor gândurile ascunse. Ciudată logodnă mai era şi asta! Îşi cunoştea viitoarea noră, dar n-o văzuse niciodată la față. Aşa ceva nu s-a mai pomenit de când lumea. Şi-ar fi dat doi ani din viaţă s-aibă un ochean, să cerceteze până-n străfunduri ochii aceia necunoscuţi care-o obsedau. Nopţile îi deveniră din nou lungi şi pline de năluciri. În cursul uneia din ele, frigul arse ţelinele din grădină, apoi gerul muşcă toată ziua, geamurile iatacurilor prinseră o pojghiţă dantelată şi bătrâna nu mai cuteză să scoată nasul afară. Cu ghetele lui mari înfăşurate în nişte ciorapi cu ochiurile fugite, Émile plecă până la cişmea după o provizie de apă: pompa era deja înconjurată de clăbuci îngheţaţi. Un crivăţ cumplit sufla peste fluviul întunecat, care într-a cincea zi târî la vale sloiuri, iar în cea de-a şaptea îngheţă bocnă. Justine nu mai părăsea casa încălzită, unde huila şi lemnul uscat de la mină topeau florile de gheaţă de pe geamuri. Făcea rânduială în scrin, prin odăi, freca alămurile. Într-o seară, flăcăul o înştiinţă, victorios:

– Maie, trecem Meusa…

Cu toate temerile bunicii, plecă să le ureze noapte-bună vecinilor şi reveni un sfert de ceas mai târziu, mângâindu-şi mustaţa. Laure avea să vină cu săniuţa a doua zi, în cursul dimineţii – se nimerea să fie duminică; taică-său şi maică-sa erau nevoiţi să rămână la fermă, aşteptau pe un negustor. Bătrâna Justine n-a închis un ochi. Încă din zori, merse să toarne nişte cenuşă pe treptele de piatră roşie, şterse tavanul odăilor cu pămătuful cel mare de praf (un mănunchi de graminee uscate), îşi mută jilţul, aşeză pe scrin un buchet de levănţică şi se făcu frumoasă: îşi netezi părul alb cu niţică untură topită şi-şi puse cea mai nouă bonetă albă; îmbrăcă din nou rochia neagră şi cazaca scurtă cu nasturi mari cât patacele de doi franci, ciorapi negri de lână, pâslari negri şi galenţii ceruiți. Émile dispăruse deja. Se puse-n faţa oglinjoarei să se dichisească, îşi potrivi panglica scufiei şi mestecă un pic de lemn-dulce, s-aibă răsuflarea proaspătă dacă va trebui să vorbească. Se apropie apoi de fereastră, azvârlind o privire afară. Câţiva grauri jumuliţi se băteau zgomotos pe ultimele boabe din tufele de soc. Dar pe gheaţa fluviului, o săniuţă se-ndrepta glonţ spre casă. Justine plecă de la geam, ca să n-aibă aerul că pândeşte lumea. Rămase multă vreme locului, fără să se mişte, cu inima bătându-i ca un ciocan, apoi îşi mai mută o dată jilţul. Cineva suia scările de piatră roşie, bătrâna tuşi, uşa scârţâi şi o voce cristalină, puţin tremurată, spuse: „Bună-ziua, Justine”. Bunica zări în cadrul uşii deschise, pe fundalul aerului îngheţat, o fetişcană cu chip de copil, cu ochi căprui, cu buze roşii, pline, cu obrajii ca doi bujori, silindu-se zadarnic să zâmbească sub pălăria ei cu boruri largi. Naltă de-o şchioapă. Douăzeci de ani? I-ai fi dat de-abia cincisprezece! Nici înaltă, nici scundă, zisese Émile!

Bunica înaintă sfioasă, o luă de braţ, apoi îşi luă inima-n dinţi, se puse din nou în jilţ, fără să dea drumul braţului tremurător, şovăi o clipă, în sfârşit, o atrase pe noua-venită pe genunchii-i şubrezi, îi scoase pălăria şi şalul, îi privi îndelung pletele roşcate, chipul fraged şi mai ales ochii sperioşi, strecură o privire discretă spre rotunjimile delicate ce palpitau sub flanela de lână, încălzi cele două mânuţe îngheţate şi crăpate în bătrânele-i mâini îngălbenite şi călduţe, înclină capul spre captiva pierită de emoţie, mai cercetă o dată până-n străfunduri ochii cu paiete de aur, slobozi un lung suspin de uşurare, începu să râdă încetişor, apoi, tot încet, ca pentru sine, murmură:

– Ah! iată-te aşadar, nepoată. Unde-ai găsit ochişorii ăştia, greieraşule?

Şi-i dădu o bucățică de zahăr candel. Dar iată că misterioasa făptură îşi biruia treptat emoţia şi, mângâind obrazul lăsat al bătrânei, zâmbindu-i cu buzele pline, cu ochii aurii, cu dinţii sclipitori, cuteză s-o roage pe Justine să treacă Meusa în săniuţă şi să cineze la fermă! Bunicuţa clătină din cap şi zâmbi umil: nu mai părăsise Turnuleţul de opt ani, picioarele o lăsau, şi mai ales inima, nu trăia cu-adevărat decât acasă, sigur avea să leşine în drum. Însă micuţa vrăjitoare îi săruta obrajii umezi, ofiliţi, şi ochii-i scânteiau ciudat, iar nepotul îşi implora din priviri bunicuţa, care, pradă pentru a doua oară farmecului, se-nclina spre pupilele acelea aurii. Şi s-a putut vedea acea privelişte de necrezut: Justine Houssoît punându-şi cel mai bun şal al ei, ce mirosea a lavandă şi-a naftalină, încuind uşa casei, coborând treptele de piatră roşie între nepotu-său şi fată, tăind peste potecă, luând-o cu paşi mărunţei până la sanie, cuibărindu-se, răsfirându-şi rozariul pe genunchi. Cum să rezişti unor astfel de ochi?… Soarele bântuia pe deasupra stâncilor vinete din aval, pojghiţa gheţii se tot înmuia, vântul de Sud dezgheţa fluviul. Justine, localnică get-beget, se grăbi să spună:

– Copii, să m-aduceţi îndărăt imediat după cină. În trei ceasuri n-o să se mai poată trece.

Începu să se roage. Émile trecu în faţă, greieraşul împinse vesel sania, iar bunicuţa, cu inima topită, cu ochii-nchişi, trase în piept adierea chipului fraged aplecat asupră-i. Chiar în clipa aceea, Turnuleţul, măcinat de gerul năprasnic din răstimpul săptămânii şi de neaşteptatul dezgheţ din duminica aceea, s-a prăbuşit peste casa şi grădina neamului Houssoît. Nici una, nici cealaltă n-au mai ieşit vreodată la lumină, căci mormanul de rocă n-a mai fost atins decât zece ani mai târziu, când s-a croit în piatră tunelul drumului de fier, dar nici atunci nu s-a ajuns până la fostul bordei de sub Turnuleţ. Întâmplarea asta nemaipomenită o povesteau, acum treizeci de ani, oamenii din ţinutul cu stânci roşii unde bătrâna Justine a legănat pruncii greieraşului, ai cărei urmaşi au până-n ziua de azi părul de aur.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „La Tourelle” (din volumul „Le Masque de Tulle”, 1935)

 

Donează

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.