Philip Roth – fascinația pentru poveștile altora

„The New Yorker” semnalează două biografii cărora le-a dedicat două prezentări extinse, apărute în numerele din 22 și 29 martie 2021. Fiind vorba de Philip Roth și de Graham Greene, înțelegem și de ce le-a dedicat atât de mult spațiu.

Voi începe cu articolul apărut în „The New Yorker” – numărul din 29 martie, care îi aparține lui David Remnick și care are în centru volumul de 800 de pagini „Philip Roth. The Biography” de Blake Bailey (W. W. Norton & Company, 2021).

Doar fă-mă interesant!

Philip Roth a încercat din răsputeri să găsească un biograf care să-i relateze viața în așa fel încât imaginea lui să nu iasă prea șifonată din toată afacerea (adică nu doar „Fucked this one fucked that one fucked this one” ). A încercat mai întâi cu un prieten, Ross Miller. Acesta din urmă, însă, a început să scrie o biografie care se baza exclusiv pe relația sa cu Roth, fără a apela și la alte surse. Philip Roth a fost nemulțumit de rezultat, astfel încât în 2009 renunță la proiectul cu Miller, dar și la prietenia acestuia. Tot în 2009, Roth hotărăște să nu mai scrie. În cele din urmă, îl va întâlni pe Blake Bailey, căruia îi va da acces deplin la arhiva sa personală (manuscrise, fotografii etc.), cu o singură condiție: „Doar fă-mă interesant!”.

Frica de biografi este una comună marilor scriitori. Unii dintre ei și-au ars jurnalele și scrisorile (Walt Whitman, Henry James sau Sylvia Plath), alții și-au scris singuri biografiile. Ca ultimă soluție, au încercat, asemenea lui Philip Roth, să găsească ei înșiși oamenii potriviți, care să fie cât de cât decenți în prezentarea unor vieți destul de agitate, cum a fost și cea a romancierului american.

Omul care controlează cuvintele, omul care toată viața lui plăsmuiește povești ajunge să fie pomenit după moarte – dacă mai este pomenit – potrivit plăsmuirilor altora, forma sa clandestină de josnicie fiind scoasă la iveală și descrisă cu intransigentă franchețe, cu claritate, cu siguranță, cu un interes grav pentru cele mai delicate probleme de moralitate și cu o doză deloc mică de încântare.

Ca o paranteză, însuși Roth era fascinat de dimensiunea agresivă, rapace, a poveștii unei persoane, relatate de o altă persoană. În „Exit Ghost”, din 2007, ultimul roman din seria care îl are în centru pe Nathan Zuckerman, protagonistul, în vârstă și bolnav de cancer, nu se teme atât de moarte, cât de ceea ce ar putea un biograf fără scrupule să scrie despre el (așa cum tânărul escroc Richard Kliman, din „Exit Ghost”, încearcă să-și câștige un nume dezvăluind un secret rușinos, legat de un posibil incest, din trecutul unui alt scriitor, Lonoff, prieten cu Zuckerman):

„Nu puteam să-l împiedic ca, atunci când va termina cu Lonoff, să-și îndrepte atenția furibundă spre mine. Odată ce voi muri, cine va putea să apere povestea vieții mele de Richard Kliman? N-a fost oare Lonoff trambulina lui literară spre mine? Și care va fi «incestul» meu? În ce fel anume nu voi fi o ființă umană exemplară? Marele și rușinosul meu secret. Desigur că va fi unul. Desigur că nu va fi doar unul. E uimitor și felul cum propria bărbăție și propriile succese, atâtea câte au fost, ajung să fie devorate în decursul pedepsei implicate de investigația biografică. Omul care controlează cuvintele, omul care toată viața lui plăsmuiește povești ajunge să fie pomenit după moarte – dacă mai este pomenit – potrivit plăsmuirilor altora, forma sa clandestină de josnicie fiind scoasă la iveală și descrisă cu intransigentă franchețe, cu claritate, cu siguranță, cu un interes grav pentru cele mai delicate probleme de moralitate și cu o doză deloc mică de încântare.” (1)

Însăși literatura lui Roth este, în fond, o expunere, candidă și crudă în același timp, a poveștilor altora, dar, în aceeași măsură, și a sa. Prima lui soție, Margaret (Maggie) Martinson, o femeie divorțată, cu doi copii, instabilă psihic, a constituit o sursă bogată de inspirație pentru tânărul Philip Roth. Căsnicia lor a început cu o minciună: Margaret îl anunță pe Roth că a rămas însărcinată și că va avorta doar dacă o va lua de nevastă, ceea ce s-a și întâmplat. Mai puțin partea cu avortul, cum a mărturisit mai târziu Margaret, care a dus la analize urina unei alte femei care era, într-adevăr, gravidă. Margaret Martinson va muri, nu peste mult timp, într-un accident de mașină.

Citește și Philip Roth – dincolo de legi, dincolo de tabuuri

Philip Roth nu a avut mai mult noroc nici în a doua căsnicie cu, de această dată, o actriță, Claire Bloom, care, în anii ’60, fusese căsătorită cu actorul Rod Steiger. La sfârșitul căsniciei cu Roth, ea a publicat o autobiografie, „Leaving a Doll’s House: A Memoir”, în care romancierul american este descris ca un egocentric crud cu femeile, pe care le înșela fără niciun scrupul. Roth, înfuriat, a scris o replică acidă, „Notes for My Biographer”, dar pe care, la sfatul prietenilor, nu a mai publicat-o niciodată. Totuși, în perioada în care a fost cu Claire Bloom a scris unele dintre cele mai bune romane din cariera sa: „Operation Shylock” (1993) și „Sabbath’s Theater” (1995).

Întorcându-ne ceva mai mult în timp, în 1959, anul apariției volumului „Goodbye, Columbus”, prima carte publicată a lui Roth, avem primul scandal legat de descrierea, într-o notă ironică, a familiei Patimkin, familie inspirată, în fapt, de cea a unei prietene a romancierului american, Maxine Groffsky. Peste 25 de ani, Philip Roth o va întâlni la o dezbatere despre conflictul israeliano-palestinian pe sora lui Maxine, Irene Groffsky, care îi va reproșa pe un ton destul de dur că i-a distrus familia. Replica lui Roth este una foarte cinică: „Irene, dacă vei găsi în inima ta puterea să-l ierți pe Yasser Arafat, cu siguranță mă poți ierta și pe mine”.

Și, nu în ultimul rând, a fost scandalul legat de apariția romanului „Portnoy’s Complaint”/ „Complexul lui Portnoy” (1969), cartea care l-a făcut celebru și bogat pe Philip Roth și al cărei succes comercial nu va mai fi atins de niciuna dintre cărțile romancierului american. „A-i portretiza pe evrei, după doar 20 de ani de la Holocaust, în toată varietatea lor umană, i-a scandalizat pe mulți”, este de părere David Remnick, în recenzia biografiei lui Philip Roth din „The New Yorker”. „Aceasta este cartea pentru care s-au rugat toți antisemiții”, a afirmat Gershom Scholem, scandalizat, la rându-i, de carte. Dar Roth era obișnuit cu furia rabinilor încă de la primele sale texte, cum ar fi „Defender of the Faith”, povestire apărută în 1959 în „The New Yorker”.

Teama de biografi este, așadar, una întemeiată la Philip Roth, un povestitor savuros nu numai al propriei vieți, ci mai ales al vieților altora. În 1988, când teama sa de biografi devine ceva mai puternică, publică volumul de memorii „The Facts”, dar știe foarte bine că asta nu-i va opri pe alții să-i scormonească prin viață. În fond, Roth și-a asumat costul unei libertăți radicale, absolute. A scandaliza face parte, trebuie s-o recunoaștem, din arta lui Philip Roth, așa cum face parte și obsesia pentru sine. Prin urmare, este de înțeles de ce biografia semnată de Blake Bailey s-a aflat pe lista celor mai așteptate cărți ale lui 2021.

(1) Citat din „Fantoma iese din scenă” de Philip Roth, traducere de Cristina Panaite, Polirom, 2010