Jurnalul Elei Gheorghidiu (II)

21 mai

Sfinții Constantin și Elena… Sunt sfârșită, sleită, dar trebuie să notez ca să scap de furtuna de gânduri. Am fost astăzi la Hipodrom, cu Anișoara și cu bărbatul ei. A rămas unul dintre spectacolele mele favorite, mă uit ca la un tablou în mișcare, forfota de oameni și agitația de la curse mă fac să plutesc, îmi creează o excitație nervoasă plăcută. Anișoara pariază sume enorme, adoră riscul, știe toți alergătorii. Foarte multe cunoștințe dintre cei cu bani mulți, dar și curioși, gazetari, multe dame cu rochii noi. Simt în astfel de zile că aparțin unei lumi privilegiate. De altfel, arhitectura nouă a Hipodromului Băneasa seamănă izbitor de mult cu Longchamps de la Paris, să întreb cine a făcut planurile, poate să fie Ioan D. Berindey… Multe femei elegante, ofițeri, împătimiți ai curselor…

Uf!! Ce era inevitabil s-a produs: l-am zărit pe Ștefan, alături cu o doamnă mai în vârstă, aflat în discuții surprinzător de amicale. Am avut timp să-mi adun forțele interioare și să zâmbesc, am fost chiar și spirituală. Am simțit pentru prima dată de când ne-am separat că îmi calc în picioare sufletul. Încă ține la mine, așa mi s-a părut, zâmbetul lui forțat părea al unui ins schingiuit, tras pe roată. Și atunci?… Și atunci?… Dar eu?… Ne îndepărtăm atrăgându-ne încă, așa, ca polii unor magneți de care cineva întinde foarte tare. Forța distrugătoare dintre noi este mai puternică, din păcate, decât cealaltă, care ne aduce laolaltă.

Îl caut destul de des, în lungi plimbări pe străzile pe unde știu că trece, intru și în câte un local, fugitiv. Și azi la curse am plecat cu dorința nemărturisită de a-l zări. M-am gândit în timp ce mă îmbrăcam de dimineață că poate o să îl văd. Au trecut, cred, câteva luni de când nu ne-am mai întâlnit, deși frecventăm cunoștințe comune care aruncă săgeți, „dragă, știi că Gheorghidiu are o nouă metresă?”. Încerc să rămân calmă, senină, să zâmbesc. Pe dinăuntru însă nu e așa. Pendulez între suferință și iubire și detașare. Îndoiala pătrunde la final neanunțață, ca un cuțit, în mine: de ce am plecat atunci? Dacă aș fi rămas? Dacă i-aș fi explicat și aș fi plâns, așa cum simțeam nevoia să fac, dar nu am fost în stare decât de niște răspunsuri seci? Cum și de ce m-a dezarmat așa? Alors, c΄est fini!

M-a izbit deodată, cum rar mi se întâmplă, o senzație, un tremur al pielii, poate că e firesc, dar îmi pare fantastic, țesuturile mele au încă memoria atingerilor lui. Un suflu tandru, familiar mi-a atins gâtul și pieptul și am încremenit cu o lacrimă în colțul ochilor. Anișoara a intrat ca o zână veselă chiar în momentul în care îmi fixam pălăria deasupra privirii înroșite: „Hai, dragă, să nu-mi spui că plângi după plicticosul de bărbatu-tău! Să vezi ce tineri bine găsim la hipodrom!”. M-a remontat replica ei un pic indiscretă, un pic lejeră, un pic… Deși îi e verișoară, a rămas alături de mine, îmi dă, poate fără să vrea, multă încredere!

Îmi amintesc de anul trecut, de Sfinții Constantin și Elena, când am fost într-o ieșire cu banda noastră la Odobești, cu automobilele. M-am simțit atât de bine la început, erau clipe fără griji, entuziaste, fericite! Fetele erau ravisante, bărbații cu glume, sfârșit superb de primăvară, o lumină provocatoare! Era cu noi un domn nou, extrem de elegant și de charismatic, Greg, am mers în aceeași mașină. Ce conversație, ce glume, ce spirit, și mai ales ce zâmbet al ochilor! M-a flatat atenția lui, e adevărat, m-am lăsat dusă de braț, complimentată, m-a făcut să râd. „Ela, aveți un profil uluitor, vreau neapărat să vă fac o fotografie astăzi, dacă soțul ne permite!” „Ah, am stat trei ani la Paris! Într-adevăr arta expusă acolo ne face să credem că omul este o făptură genială, divină!” „O, extraordianar, parol, Ela, să știți că Anatole France și Oscar Wilde sunt și scriitorii mei preferați!”, „Dacă doriți, îmi va face mare plăcere să vă învăț un dans nebunesc, pasional, ieșit din spiritul Americii de Sud!” Mă simțeam unică, specială. N-am înțeles la început că îi provoc atâta durere lui Ștefan, el părea nepăsător, ușor distant cu toată lumea, cum este el de obicei. Nu mi-am dat seama că e un flirt atât de puternic. Greg era irezistibil ca prezență, nu m-am gândit la altceva, dar e adevărat că nu îmi puteam reprima gesturi copilărești. Eram veselă, mi se părea că toată lumea e a mea. Toate înfloreau, peisajul, până la Odobești, desprins din tablouri romantice. Slăbiciunea mea sunt florile de măr și, cât am făcut popas pentru repararea unei mașini, am coborât pe pajiști. Am vrut să am câteva ramuri și el s-a oferit imediat să mi le aducă, Ștefan nici măcar nu era atent la mine. Greg mi-a spus apoi că sunt mai frumoasă decât madonele renascentiste și m-a fotografiat, ceea ce m-a făcut să roșesc și să pierd o secundă simțul realității. La Odobești, madam Slugeru și madam Georgescu mi-au spus că Greg e un fante și să încerc să îl seduc, să se învețe minte, destul de-a joaca cu femeile. Am râs și acceptat cu jumătate de gură, jocul îmi făcea plăcere. Ufff! Ce am greșit, ce am greșit! Nici nu am putut să îi spun de la început totul lui Ștefan! M-ar fi crezut? M-ar fi certat? M-ar fi disprețuit? Mi-ar fi interzis? Ar fi fost sigur ironic…

Am continuat flirtul la masă, am dansat cu el, am făcut puțin pe geloasa. Am băut un pahar de vin în plus, râdeam mai mult ca de obicei, intrasem într-o exaltare pe care nu o prea puteam controla. Pe Ștefan îl vedeam la partidele de cărți, pierdea sume din ce în ce mai mari, în glumele nesărate ale celorlalți. Am început să înțeleg că e gelos, că îl fac să sufere. Voiam să îi transmit prin gesturi să nu ia în seamă, sunt a lui, știe foarte bine, nu e cazul să se gândească la altceva. Apoi Greg a insistat să dansăm și eu am făcut conversație cu un entuziasm exagerat, îmi amintesc valsurile și cum m-a învățat tango. Jumătate din mine pășea în ritmul muzicii, jumătate începuse să privească din ce în ce mai des spre Ștefan. Vous aimez à me faire souffrir. Je le vois bien.

Grav, grav, abia când a răbufnit, târziu, sec, cu ură, în cameră, Ștefan, mi-am dat seama de efectul acestui pariu prostesc, ca toate jocurile de societate, în care am intrat ca o gâscă. Am înmărmurit, nu găseam cuvinte. I-am spus că toate femeile fac așa, dansează, flirtează, și celelalte din banda noastră s-au amuzat la fel. Non, vous n΄ȇtes pas comme les autres. A vous, on ne peut rien pardonner.

Din acel moment, blestemat moment, s-a schimbat total față de mine. M-a durut enorm că nu a mai avut nici un pic de încredere, că nu m-a lăsat să explic. M-am simțit decapitată, ucisă, cu o privire, cu un cuvânt. Cu disprețul. Am coborât, pentru el, la un nivel subuman. Ceva adânc în el trebuie că este extrem de vulnerabil și nesigur în relația cu femeile. M-am trezit cu amărăciune din visul trist al acelor zile, am avut partea mea de vină, e adevărat. Dar cel mai mult m-a durut privirea lui. Ce greu!!! Mă șoca la fiecare vorbă! N-am putut îndura nici propunerea de divorț altfel decât cu răceală. Sângele îmi înghețase în vine, am rămas în picioare, deși totul se învârtea în jurul meu. El, care îmi arătase bucuria dragostei, îmi trăsese acum pământul de sub glezne, aruncându-mă la câini. Părea că nu mai este bărbatul meu de altădată, Ștefan, care mă adora, mă iubea cu un pic de condescendență, da, dar mă iubea cu toată ființa lui. Devenise, peste noapte, un ins fără inimă, capabil doar de ură și dispreț. Il s’entȇta méchamment à la faire souffrir. Il se sentait odieux et ne pouvait s΄arrȇter.

Ezit încă, sufletește, între sentimentul vinovăției și dorința de vindecare, de a trece peste suferință. Am fi putut avea o viață de vis! Am fi fost fericiți! Sau nu?