Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 169-170

Ultima vară a lui Goșe

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

 

După aproape patru ani de împrietenit cu marea, Rumbi cere, în sfârșit, singur să meargă în apă. Fratele său mai mare, Minu, deja delfin, caută spuma valurilor, scufundându-se din când în când către pietricelele de pe fundul apei.

Crabii care și-au făcut casă din cochiliile de melci așteaptă îngrijorați să fie culeși dintre nisipuri de mâinile celor doi năzdrăvani. Mă împiedic de ei prin apă, în timp ce îmi înțeapă tălpile cu cleștii și nu pot să nu mă întreb cum de pișcăturile acestor crustacee nevinovate îmi pot vindeca atât de repede inima. Marea e caldă azi, parcă a trecut o clipă de când ne-am luat rămas bun, anul trecut, în prag de toamnă.

Acum un an, ajunși pe aceeași plajă, am fost mirați să vedem că grupurile aglomerate de pescăruși în căutare de pești erau conduse de o pasăre impunătoare, cu mișcări greoaie, care nu semăna deloc cu ei. Cine era acest musafir, care aduna în jurul înțelepciunii sale nu doar copii curioși, ci și pescăruși, cormorani și meduze? Lebăda Goșe. Localnicii au botezat-o așa. Venise în vacanță pe țărmul Mării Negre, să își odihnească oasele bătrâne și să își vindece aripa frântă. Căci Goșe nu mai putea zbura.

Minu și Rumbi l-au îndrăgit pe Goșe din prima clipă. Știau ei, desigur, că lebădoiul neînfricat Goșe apărase multe lebede din regatul său și că străbătuse nenumărate ținuturi aspre înainte să ajungă la mare și că se luptase cu fiarele necruțătoare de pe coline misterioase ori poate cu alte păsări răpitoare ce stăpâneau pustietatea câmpiilor. Dar până și cel mai puternic luptător își frânge aripa la un moment dat. Era acum datoria băieților să aibă grijă de viteazul Goșe care, iată, era recunoscut drept stăpân și de locuitorii înaripați ai mărilor.

Anul trecut, ne începeam ziua cu Goșe. El primea cu bucurie privirile de bună dimineață ale lui Minu și Rumbi, colțurile de pâine rămase de la micul dejun și oasele de pește prăjit strânse cu grijă într-o punguță pentru el. Goșe era atât de bun, împărțea din firmituri și resturi și cu celelalte păsări. Ele veneau, la început timide, apoi mai sigure pe ele, lângă bătrânul lebădoi, ciugulind din darurile copiilor. Uneori însă, chiar și Goșe se mai supăra. Câte un pescăruș obraznic încerca să îl gonească de pe bucățica lui de nisip și atunci lebăda ridica aripa bună amenințător, ca un deget care anunță un verdict crunt. Alteori, scotea un țipăt înfundat, semn că nu mai permitea niciun fel de comportament nelalocul lui din partea altor locatari înaripați.

Îmi amintesc de după-amiaza aceea cu vânt puternic de anul trecut în care Goșe s-a apropiat timid de Minu și Rumbi. Copiii nu se temeau de el și i-au mângâiat aripa frântă. Ce păcat că nu mai poți zbura, Goșe! i-au spus ei. Mama, dar el cum va mai zbura în țările calde dacă are aripa bolnavă? Oare îl poate repara un doctor? Hai să îl ducem undeva să îl bandajeze și să poată pleca la toamnă ca să vină și anul viitor aici, la plajă și să rămânem prieteni. 

M-am dus puțin să culeg pietre. Formele lor atât de diferite, netezimea lor în palmele mele îmi mai ștergeau din lacrimile ascunse. Știam că aceea avea să fie ultima vară a lui Goșe. Nicio lebădă cu aripa frântă nu mai poate zbura toamna în țările calde.

Am aranjat pe prosopul așezat pe nisip pietrele culese. Era ciudat de liniște. Dintr-odată, mi-am dat seama că năzdrăvanii mei dispăruseră de pe plajă. Nu se aflau nici la stânci, unde valurile se spărgeau semețe, aruncând troiene de cochilii și alge. Nu plecaseră nici la barul plajei să își comande o limonadă. Și nici în apă nu erau. Groaza dispariției lor m-a amețit și m-am prăbușit pe prosopul umed. Deasupra mea, cerul fără de nori. O singură pată doar. O lebădă zburând în înaltul cerului, purtând pe spatele ei doi copii.

Așa deci, Minu și Rumbi au plecat cu Goșe la plimbare. Dar cum era posibil, cu aripa frântă a lebădoiului? La mare, orice e posibil, mi-am amintit. Dacă acei crabi înghesuiți în cochiliile melcilor marini îmi șterg tristețile fără măcar să știe, cum să mă îndoiesc de minunea aripii vindecate a prietenului nostru lebădoi?

Mama, a fost atât de frumoasă călătoria! au chiuit năzădrăvanii mei la aterizare, câteva ore mai târziu. Ne-a dus Goșe prin toate locurile pe unde a umblat înainte să vină aici. Am fost pe Dealul Ciorilor, unde vulpile șirete i-au mâncat două dintre surori atunci când era mic. Părinții lui încă mai locuiesc acolo și s-au bucurat mult să îl revadă. Apoi am plecat în Cuibul de Aur, unde a stat cu prima lui soție, o lebădă neagră cu ochi verzi, care a plecat într-o zi de una singură în Africa și nu s-a mai întors. Ne-a dus și în Câmpia Infinită, unde s-au născut și au crescut cei cinci copii ai lui Goșe, îngrijiți alături de cea de-a doua soție a sa. Au stat toți acolo până copiii s-au făcut mari și s-au mutat pe la casele lor. Unul dintre ei a ajuns tocmai în America, pe malul unui lac californian! Și-apoi am vizitat plajele de vacanță ale lui Goșe, unde obișnuia să își petreacă verile, înainte de a pleca toamna în țările calde. Dar a cam obosit Goșe de atâta zbor și s-a întors aici, la Marea Neagră, să își mai tragă un pic sufletul.

Înseamnă că aripa, aripa lui Goșe, e bine?

Mă întreb și acum, după un an de când năzdrăvanii s-au plimbat printre nori cu lebădoiul Goșe.

Azi marea mă așteaptă din nou. Intru ușor zgribulită, iar atingerea ei răcoritoare mă face să râd. Cum amânăm uneori intrarea în mare, pentru că e prea rece, când de fapt, marea ne primește în brațe ca pe niște prunci abia născuți. Încep să înot, braț după braț, repetând ritmic mișcările care mă așază ușoară deasupra luciului apei. Miroase sarea a început de lume, miroase spuma micilor valuri rotitoare a fericire. Cu fiecare braț care desparte apa, întorc câte o pagină de carte. Câte o pagină din cărțile luminoase ale copilăriei mele de la Târgu-Jiu unde, înfundată în fotoliul roșu de mătase al bunicii, zburam prin vise agățată de litere, virgule și puncte. Un braț și ating „Insula misterioasă” a lui Jules Verne, cu vapoare, valuri și mări necunoscute. Încă un braț și am ajuns la „Douăzeci de mii de leghe sub mări”, tot a lui Jules Verne, în submarin, înconjurată de monștri subacvatici. Împing picioarele și revăd „Cartea de la San Michele” a lui Axel Munthe și soarele arzător din Capri, potecile unduitoare care duc spre Mediterana și dulceața acră a lămâilor aurite. O algă mi se strecoară printre degete și, odată cu ea, se ivește „Europolisul” lui Jan Bart, cu pescărușii Deltei și misterele mâloase ale Dunării noastre. Acum fac pluta pe spate, cu fața spre cerul atât de limpede că oglindește marea și, iată, îl văd chiar pe Nils Holgersson, aruncat pe spatele gâștei sălbatice Aka, nerăbdător să își înceapă călătoria suedeză dăruită nouă de Selma Lagerlof.

Nu m-am născut la mare și, totuși, marea e vâsla cu care ajung cel mai repede înapoi în copilăria mea.

Arunc o privire spre mal, la oamenii liberi care se plimbă pe plajă, la copiii mei îngropați senini în nisip, în căutare de comori. Anul acesta Goșe nu mai e. Când Minu și Rumbi m-au întrebat ce s-a întâmplat cu el, le-am spus că sigur a reușit să ajungă în țările calde. Și de ce nu s-a întors și vara aceasta la noi la mare? Pentru că Goșe e bătrân și obosit, și a rămas în țările calde să se mai odihnească un timp. 

Un timp. Spun prostii. Timpul nici măcar nu există. Dovadă e marea vie, neschimbată, an de an.

Reîncep să înot, brăzdând limpezimea mării mele dragi. În ureche îmi foșnesc paginile cărților de demult. Bătaia lor de aripi seamănă atât de mult cu zborul păsărilor. De data aceasta, e chiar o pasăre. E la urechea mea. E Goșe.

Credeam că nu te mai întorci, Goșe, îi spun. Dar nu am plecat niciodată, te-ai îngrijorat? râde lebădoiul. Voi fi mereu aici, pe plajă, an de an, îmi explică el. Acum înțeleg, îi răspund. Tu ești marea.

Urcă-te pe spatele meu, vreau să te duc la o mică plimbare. Dar vino repede, să nu apuce copiii să te vadă, îmi șoptește Goșe la ureche. Pot alege eu locul? îl întreb pe lebădoiul care mi-a înseninat și anul acesta gândurile. Oriunde vrei, acolo zburăm, mă asigură Goșe.

Mă urc pe spatele neted al lui Goșe. Acum nu mai e lebăda bătrână pe care am zărit-o prima oară acum un an, rătăcind pe malul Mării Negre. E tânăr și aripile sale sunt zdravene, ca atunci când se juca prin Câmpia Infinită cu puiuții săi abia născuți.

Goșe, hai să zburăm în Suedia, la Nils și la gâștele sălbatice. Și apoi, du-mă să mă odihnesc un pic în fotoliul roșu de mătase din casa bunicii.

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: