Avanpremieră Nr. 206-207

„Despre Grace” de Anthony Doerr (fragment)

Reach content for Google search „Anthony Doer”, „despre grace”, „humanitas fiction”r



Unul dintre cele mai bine scrise debuturi romanești din noul secol, „Despre Grace” a fost, în 2005, câștigător al Ohioana Book Award și finalist la PEN U.S.A. Fiction Award. În 2004, a fost ales Cartea anului de Washington Post Bookworld, inclus în Top 5 al celor mai bune cărți de Book of-the-Month Club, selecționat de Book Sense 76 și a ocupat locul 1 între cele mai bune cărți în lista Seattle-Post Intelligencer. Este tradus în peste douăzeci de țări.

„Un roman frumos si luxuriant“ — „Washington Post”

Câteodată să iubești poate însemna și să părăsești, să fugi speriat, să alegi suferința prezentului, cu speranța unui alt viitor. Însă fiecare alegere are un preț care, mai devreme sau mai târziu, trebuie plătit. David Winkler e un bărbat liniștit și retras, un hidrolog îndrăgostit de peisajele înzăpezite din Alaska și pasionat de studiul cristalelor de zăpadă. Uneori vede ca prin vis lucruri care mai apoi se petrec aievea cu o precizie tulburătoare. Datorită unei asemenea viziuni o cunoaște pe Sandy, femeia de care se va îndrăgosti. Mai târziu însă, într-un coșmar obsesiv, își vede fiica, pe Grace, murindu-i în brațe. Răvășit, David nu se mai gândește decât să fugă cât mai departe de familie, de casă și destin.

 

E inutil a spune despre această carte că este frumoasă, extraordinară sau emoționantă. Orice descriere a acestui roman de debut este banală prin comparație cu proza perfectă a lui Anthony Doerr.

The Guardian

 

La începutul secolului XX, fotograful Wilson A. Bentley a reușit să imortalizeze pentru prima dată fulgii de zăpadă. Fiecare cristal e unic în felul său. Dar nici unul nu se abate de la un tipar prestabilit: moleculele se configurează iar și iar, fără excepție, într-o steluță cu șase raze. Oare viața oamenilor urmează același curs? Destinul, deși unic, e oare deja hotărât? Sau firul întâmplărilor poate fi schimbat prin alegerile pe care le facem? Sunt întrebările pe care, la cincizeci și nouă de ani, și le pune David Winkler – o umbră doar a bărbatului care a fost cândva. Într-o altă viață parcă, fusese soț, îl pasionaseră hidrologia și meteorologia, și tocmai începea să învețe să fie tată, când a decis să fugă. O călătorie lungă și zbuciumată îl poartă în Caraibe. Secătuit de forțe și singur, David nu știe nici ce soartă a avut fiica sa, Grace, nici dacă soția îl va ierta vreodată. O altă fiică, nu a lui, ci a familiei care îl găzduiește, îi va da la un moment dat tăria să-și înfrunte trecutul și să pornească în căutarea ființelor pe care le iubește la fel de mult ca odinioară, dar pe care le abandonase covârșit de frică și lașitate.

„«Despre Grace» este inuman de fără de greșeală.“ – „London Evening Standard”

„O carte remarcabilă“ – „Times Literary Supplement”

„Fiecare pagină emană extaz în fața naturii; o algebră infinită și subtilă a rezonanțelor și conexiunilor între minți, vieți, obiecte, lumină, simțuri și vreme.“ – „The New York Times”

„Doerr explorează tensiunile dintre obiectivitatea științifică și vulnerabilitatea emoțională.“ – „Kirkus Reviews”


 

Anthony Doerr
„Despre Grace”

 

Memoria galopează, apoi încetinește și virează pe neașteptate; pentru memorie, secvența întâmplărilor e arbitrară. Winkler era tot într‑un avion, îndreptându‑se spre nord, dar totodată se întorcea mai departe în trecut, se afunda mai adânc în suprapuneri, până în anii când nici măcar nu avea o fiică, ba chiar înainte de a fi visat‑o pe femeia care avea să‑i devină soție.

Asta era în 1975. Împlinise treizeci și doi de ani; era în Anchorage, Alaska. Avea un apartament deasupra unui garaj, în centru, un Chrysler Newport din 1970, puțini prieteni și nici o rudă. Dacă avea ceva remarcabil, ăia erau ochelarii: cu lentile groase, cât fundul de sticlă, în rame de plastic. Îndărătul lor ochii păreau nesubstanțiali și un pic pieziși, de parcă n‑ar fi privit prin jumătate de centimetru de sticlă curbată, ci prin gheață, prin două iazuri înghețate, cu globii oculari plutind imediat dedesubt.

Venise iar martie, dezgheț timpuriu, soarele nu răsărise de‑a binelea, dar în aer sufla o căldură spre est, aducând cu ea mirosul incredibil de frunzulițe noi, de parcă primăvara ajunsese deja în vest – în vulcanii din Aleutine ori pe țărmul siberian al strâmtorii –, primii muguri comprimați ivindu‑se pe copacii de acolo, oricare ar fi fost aceștia, urși ieșind cu ochi somnoroși din bârlogurile unde hibernaseră, sărbători gata să înceapă, cântece noptatice, povești de dragoste înfiripate, tributuri aduse echinocțiului și cele dintâi semințe sădite. Primăvara rusească sufla peste Marea Bering, apoi peste munți și se rostogolea în Anchorage.

Winkler îmbrăcă unul din cele două costume cafenii reiate pe care le avea și se duse pe jos la micul birou din cărămizi al Serviciului Național de Meteorologie, pe Seventh Avenue, unde lucra ca analist asistent. Își petrecu dimineața completând prog- noze despre straturile de zăpadă la micul său birou furniruit. Tot la câteva minute, o pală de zăpadă aluneca de pe acoperiș și cădea cu o bufnitură înăbușită pe gardul viu de sub fereastra lui.

La prânz se duse la supermarketul Snow Goose, unde comandă un sandvici cu salam, muștar și pâine integrală și se așeză la coada de la casă ca să‑l plătească.

La nici cinci metri distanță, o femeie cu ochelari cu rame de baga și taior sintetic havană s‑a oprit în fața unui stand rotativ de reviste. În coșul ei erau aranjate ordonat două cutii de cereale și o sticlă de lapte de doi litri. Lumina – filtrată prin ferestrele din față – îi cădea pe talie, luminându‑i gambele mai jos de fustă. Winkler vedea particule minuscule de praf dansând între gleznele ei, fiecare firicel ieșind și intrând în lumină, iar dispunerea lor avea ceva intens familiar.

O casă de marcat scoase un clinchet. Un ventilator din tavan vâjâi ca un oftat. Brusc, Winkler știu ce urma să se întâmple – visase cu patru sau cinci nopți înainte. Femeia avea să scape pe jos o revistă; el avea să se apropie, să o ridice și să i‑o dea înapoi.

Casiera dădu restul celor doi băieți din fața lui Winkler și se uită nerăbdătoare la el. Dar el nu‑și putea lua ochii de la femeia care răsfoia reviste. Ea roti standul un sfert, degetul mare și arătătorul se așezară șovăitor pe un număr (Good Housekeeping, martie 1975, pe copertă Valerie Harper, radioasă și bronzată, într‑un top verde) și îl scoase. Coperta alunecă; revista căzu.

Picioarele lui Winkler porniră înspre ea, parcă din voință proprie. El se lăsă pe vine; ea se aplecă. Creștetele capetelor aproape că li se atinseră. El ridică revista, scutură praful de pe copertă și i‑o întinse.

S‑au îndreptat simultan. El își dădu seama că îi tremura mâna. Ochii nu au întâlnit privirea femeii, ci și‑au fixat atenția undeva mai sus de gâtul ei.

— V‑a căzut, spuse el.

Ea n‑a luat revista. La casă, o gospodină trecu în faţa lui Winkler. Un băiat care punea cumpărături în pungi desfăcu o sacoșă și așeză în ea un cofraj cu ouă.

— Domnișoară?

Ea inspiră. În spatele buzelor se vedeau două șiruri de dinți strălucitori, ușor nealiniați. Ea închise ochii și nu‑i deschise decât peste un moment, ca și cum ar fi așteptat să‑i treacă o amețeală.

— Voiați asta?

— Dar cum…?

— Revista dumneavoastră?

— Trebuie să plec, spuse ea brusc.

Lăsă coșul de cumpărături din mână și porni spre ieșire, aproape în fugă, strângându‑și paltonul în jurul corpului, pășind grăbită în parcare. Câteva secunde i‑a mai văzut picioarele forfecând strada; un afiș lipit pe geam o ascunse și se făcu nevăzută.

El rămase locului multă vreme, cu revista în mână. Sunetele magazinului reveneau treptat. Luă coșul femeii, puse sandviciul înăuntru și plăti totul – laptele, cerealele, revista Good Housekeeping.

Mai târziu, după miezul nopții, Winkler stătea în pat, dar nu reușea să adoarmă. Prin fața ochilor îi treceau părticele din ea (trei pistrui pe obrazul stâng, scobitura dintre muchiile claviculei, o șuviță de păr dată după ureche). Pe podea, alături, stătea revista deschisă: o reclamă la biscuiți pentru câini, o rețetă de tartă răsturnată cu afine.

Se ridică, rupse una din cutiile cu cereale – ambele erau Apple Jacks de la Kellogg’s – și băgă în gură câteva mâini de inele decolorate la fereastra din bucătărie, privind luminile de pe stradă cum se înfiorau în vânt.

 

Trecu o lună. În loc să se estompeze din memorie, femeia devenea mai bine conturată, mai insistentă: două șiruri de dinți, praful dansând între glezne. La muncă îi revedea chipul sub pleoapele închise sau pe o simulare a apelor freatice de la baza aeronautică Shemya. În pauza de prânz se ducea aproape zilnic la Snow Goose, scrutând cozile de la case, întârziind plin de speranță în raionul cu cereale.

A terminat prima cutie de Apple Jacks într‑o săptămână. A doua cutie a mâncat‑o mai încet, impunându‑și porții de câte un pumn pe zi, de parcă aia ar fi fost ultima cutie de pe fața pământului, de parcă atunci când avea să găsească pe fund doar pulberea zaharoasă ar fi însemnat că își spulberase nu doar amintirea ei, ci și orice șansă de a o revedea.

Luă numărul din Good Housekeeping la serviciu și îl frunzări: douăzeci și trei de rețete cu cartofi; cupoane pentru pâine cu semințe de la Pillsbury; un articol despre niște gemeni cvintupli. Ar găsi oare și indicii despre ea? Când nu‑l vedea nimeni, punea coperta cu fotografia Valeriei Harper la microscopul Swift 2400 al unui coleg și îi examina clavicula prin obiectiv. Era alcătuită din punctulețe amestecate – galbene, magenta, aureolate cu albastru –, cu sânii făcuți din halouri mari, imobile.

Winkler, care până la treizeci și doi de ani nu ieșise practic din bazinul Anchorage, care, în unele zile senine, încă se mai surprindea zgâindu‑se cu jind la lanțul Alaska dinspre nord, la masivele înzăpezite, scânteietoare, și la spațiile albe de dincolo de ele, la unduirea lor la orizont, năluci de munți mai degrabă decât masive adevărate, se pomenea acum cu privirea atrasă de bucătăriile de vis din reclame: cratițe de cupru, hârtie pentru rafturi, șervete împăturite. Avea și ea așa o bucătărie? Folosea și ea lavete de lână de oțel Brillo Supreme pentru cea mai încăpățânată murdărie?


Citește și „În amintirea memoriei” de Maria Stepanova (fragment)

 


 

A regăsit‑o în iunie, la același supermarket. De data asta purta o fustă ecosez și cizme înalte. Pășea printre raioane repejor, cu alt aer, mai hotărât. Un pumnal de zbucium se răsuci în pieptul lui Winkler. Ea și‑a cumpărat o sticluță cu suc de struguri și un măr, scoțând suma exactă dintr‑un portmoneu mic cu închizătoare de alamă. Intrase și ieșise în mai puțin de două minute.

Se luă după ea.

Femeia mergea rapid, cu pași mari, cu ochii la trotuarul din față. Winkler trebuia aproape să alerge ca să se țină după ea. Era o zi caldă și umedă, iar părul ei, legat pe ceafă, părea să fluture în spatele capului. La D Street ea așteptă să traverseze, iar Winkler ajunse în spatele ei, dintr‑odată prea aproape – dacă s‑ar fi înclinat cincisprezece centimetri, i‑ar fi atins creștetul capului. Îi observă gambele care dispăreau în cizme și inspiră. A ce mirosea? A iarbă cosită? A mâneca unui pulover de lână? Gura punguței maro în care ținea mărul și sucul se boțise în mâna ei.

Semaforul se făcu verde. Ea coborî de pe bordură. El o urmări șase străzi pe Fifth Avenue, unde femeia coti la dreapta și intră într‑o sucursală First Federal Savings and Loan. El rămase afară, încercând să‑și domolească bătăile inimii. O pereche de pescăruși săgetă pe lângă el, strigându‑se unul pe altul. Prin ornamentele autocolantului de pe fereastră, după două birouri (la care stăteau bancheri făcând însemnări cu creionul pe calendare mari de masă), o privi cum deschide o ușă batantă de lemn de nuc și se strecoară în spatele ghișeului. La coadă așteptau clienți. Ea lăsă punguța jos, dădu la o parte un cartonaș și îi făcu semn primului să se apropie.

 

Abia dacă punea geană pe geană. O lună plină, sus deasupra orașului, târa mareea în Knik Arm, apoi o împingea înapoi. Citea din Watson, din Pauling, dar cuvintele familiare i se deșirau în fața ochilor. Se așeză la fereastră cu un blocnotes și scrise: Înăuntrul meu zumzăie trilioane de celule, proteine prinse strâns de lanțurile ADN‑ului meu, încolăcindu‑se și descolăcindu‑se, făcând și refăcând…

Tăie tot și scrise: Oare alegem pe cine iubim?

Măcar dacă primul vis l‑ar fi dus dincolo de ceea ce știa deja, dincolo de revista căzută! Închise ochii și încercă să recompună o imagine a ei, încercă să o țină cu el în timp ce îl fura somnul.

La nouă dimineața era pe același trotuar, privind‑o prin aceeași fereastră. În rucsac avea numărul din Good Housekeeping și ce mai rămăsese din a doua cutie de Apple Jacks. Ea stătea la ghișeu, cu ochii în jos. Winkler își șterse palmele pe pantaloni și intră.

Nu era nimeni la coadă, dar la ghișeul ei avea agățat un semn: „VĂ RUGĂM SĂ VĂ ADRESAȚI CASIERULUI DE ALĂTURI“. Ea număra bancnote de 10 dolari cu mâinile ei subțiri, rozalii, care îi păreau deja familiare. Pe o plăcuță de pe tejgheaua de marmură scria SANDY SHEELER.

— Mă scuzați, vă rog!

Ea ridică un deget și continuă să numere fără să ridice ochii.

— Vă pot ajuta eu, se oferi altă casieriță.

— E în regulă, zise Sandy. Termină teancul de bancnote, notă ceva pe colțul unui plic și se uită la el. Bună ziua!

Preț de o secundă, lentilele ochelarilor ei reflectară un bec din tavan și inundară de lumină lentilele ochelarilor lui Winkler. Se simți gâtuit de panică. Era o străină, complet necunoscută; cine era el ca să‑și dea cu presupusul despre insatisfacțiile ei, ca să o fi prins în visele lui? Se bâlbâi:

— Ne‑am cunoscut la supermarket… Acum câteva luni… De fapt n‑am făcut cunoștință propriu‑zis, dar…

Ochii ei rătăceau. El băgă mâna în rucsac și scoase cerealele și revista. Casiera din dreapta lui Sandy trase cu ochiul peste peretele despărțitor.

— M‑am gândit că poate le vrei înapoi… Ai plecat foarte repede atunci.

— Oh!

Ea nu atinse nici cerealele, nici numărul din Good Housekeeping, dar nu‑și dezlipea privirea de pe ele. Winkler nu era sigur, dar i se păruse că Sandy se înclinase o idee în față. Winkler luă cutia de cereale și o scutură.

— Am mâncat câteva!

Ea îi zâmbi încurcată.

— Păstrați‑o!

Privirea i se plimba de la revistă la el și înapoi. Momentul era crucial, el o știa: simțea că i se cască pământul sub picioare.

— Ți‑ar plăcea să mergem cândva la un film? Sau așa ceva?

Acum privirea ei se îndreptă peste umărul lui Winkler, spre interiorul băncii. Clătină din cap că nu. Winkler simți cum în stomac i se strânge un ghem mic. Începea deja să bată în retragere.

— Oh, înțeleg! Aha! Îmi pare rău.

Ea luă cutia de Apple Jacks, o scutură și o puse pe raftul de sub tejghea. Șopti:

— Soțul meu, și se uită pentru prima oară la Winkler, se uită cu adevărat la el, iar Winkler avu senzația că privirea ei îl sfredelea până în ceafă.

Se auzi spunând:

— Nu porți verighetă.

— Nu. Ea își pipăi inelarul. Avea unghiile tăiate scurt. E la reparat.

Winkler avu senzația că nu mai avea timp; întreaga scenă se dezintegra, lichefiindu‑se și prelingându‑se spre un canal de scurgere.

— Desigur, bâigui el. Eu lucrez la Serviciul Meteorologic. Sunt David. Mă poți găsi acolo. În caz că te răzgândești.

Apoi se întoarse pe călcâie, cu rucsăcelul mototolit în pumn. Geamul lucios al fațadei băncii se clătina dinaintea lui.

 

Două luni: ploaie pe ferestre, un vraf de texte meteorologice neatinse pe masă în apartament. Pentru prima oară în viață i se păreau neînsemnate. Gătea macaroane, purta unul din cele două costume identice din velur reiat, controla barometrul de trei ori pe zi și consemna fără chef datele pe hârtie milimetrică șterpelită de la serviciu.

Își amintea mai cu seamă gleznele ei și particulele de praf dansând între ele, sclipind într‑o rază de lumină. Cei trei pistrui de pe obrazul ei formau un triunghi isoscel. Fusese atât de sigur; o visase. Dar cine știe de unde veneau convingerea și credința? Undeva în oraș ea stătea în fața unei chiuvete ori intra într‑o cămară, cu numele lui ascuns în cutele neuronilor din creier, răsunând într‑o dendrită dintr‑un miliard: David, David.

Zilele treceau una după alta: calde, friguroase, ploioase, însorite. Avea în permanență senzația că pierduse ceva esențial: portofelul, cheile, o amintire fundamentală pe care n‑o putea evoca exact. Orizontul arăta la fel ca întotdeauna: pe străzi duduiau aceleași autocisterne soioase; mareea dezvelea aceleași zone nămoloase de două ori pe zi. În interminabilele telexuri cenușii de la Serviciul Meteorologic vedea de fiecare dată același lucru: dorință.

Oare nu se zărise pe chipul ei un dor zăvorât îndărătul surâsului de casieră la bancă – o năzuință, vizibilă doar o secundă, când ridicase ochii? Oare nu păruse pe punctul de a izbucni în plâns la supermarket?

Numărul din Good Housekeeping stătea deschis pe bufetul din bucătărie, mustind de enigme: Cum să arăți mai tânără: toate secretele! Garniturile de bumbac din piese separate: cât stil îți oferă? Câte ingrediente naturale conține tratamentul natural pentru părul blond?

Hoinărea pe străzi, cerceta cerul. 

Fragment în avanpremieră din romanul „Despre Grace” de Anthony Doerr, traducere din engleză de Cornelia Dumitru, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2021

 

Născut la 27 octombrie 1973 la Cleveland, Ohio, Anthony Doerr a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri, „The Shell Collector”, apărut în 2002, se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Își continuă cariera de scriitor cu romanul „Despre Grace” („About Grace”; Humanitas Fiction, 2021), unul dintre cele mai frumoase și convingătoare debuturi ale noului secol, publicat în 2004 și încununat în 2005 cu Ohioana Book Award, fiind finalist la PEN U.S.A. Fiction Award în același an. A urmat, în 2007, cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, „Memory Wall”, apărut în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize și Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câștigat patru O. Henry Prizes și au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction. „Toată lumina pe care nu o putem vedea” („All the Light We Cannot See”; Humanitas Fiction, 2016), publicat în 2014 și devenit bestseller internațional, este considerat de critici una dintre cele mai ambițioase și mai spectaculoase opere de ficțiune, dar și unul dintre marile romane ale secolului XXI. În 2015 a câștigat Pulitzer Prize și Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. A mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award. Este tradus în peste cincizeci de țări. Cloud Cuckoo Land, al treilea roman al său, foarte așteptat, apare în septembrie 2021.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.