Intersecții Nr. 79

Din „sfară” în „sfoară”

Variația frazeologică dintr-o limbă naturală reprezintă un fenomen lingvistic ce presupune existența unor expresii normate, atestate și înregistrate în dicționare, asupra cărora au acționat factori de natură istorică și, implicit, factori de natură lingvistică, rezultînd, astfel, variante frazeologice utilizate în paralel cu expresia originală. Pentru a evita orice confuzie, prin „factori de natură istorică” înțelegem, aici, ceea ce a produs evoluția în timp a evenimentelor și a faptelor din realitatea extralingvistică. Modificarea datelor din viața cotidiană a vorbitorilor de limba română a constituit principalul factor care a condus la deformări considerabile în cadrul frazeologiei românești, întrucît dispariția anumitor elemente din realitate a determinat învechirea sau scoaterea din uz a anumitor termeni sau expresii.

Un exemplu de variație frazeologică asupra căruia merită să ne îndreptăm atenția este expresia „a da sfară în țară (rar, «în sat, în mahala»)”, cu varianta „a da sfoară în țară”. Deși în principalele surse lexicografice sunt înregistrate ambele forme ale acestei unități frazeologice, în cazul variantei „a da sfoară în țară”, se face trimitere la definiția termenului „sfară” și la expresia de bază care a fost modificată ulterior de către vorbitori. Mutația construcției „a da sfară în țară” reprezintă unul dintre multele exemple care ilustrează fenomenul de variație frazeologică din limba română. Principala cauză de ordin lingvistic care dă naștere la acest tip de expresii „deformate” în raport cu tiparul original este, fără îndoială, „confuzia paronimică” rezultată în urma arhaizării elementelor din cadrul lexicului (Liviu Groza, „Probleme de frazeologie”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011). Astfel, substituirea termenului „sfară”, care, în timp, a fost scos din uz deoarece nu a mai corespuns datelor din realitatea cotidiană, cu elementul lexical „sfoară” constituie o dovadă a caracterului dinamic al limbii care se modifică simultan cu lucrurile din realitatea vorbitorilor. În această direcție, confuzia la nivel lingvistic în ceea ce privește termenii „sfară” și „sfoară” este direct proporțională cu maniera în care evoluează și se schimbă lumea ca totalitate a lucrurilor, a obiectelor și a fenomenelor. În „Dicționarul explicativ al limbii române”, termenul „sfară” este definit, în sens popular, ca „miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii de la lumînări de seu”(conform DEX’09, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, editura „Univers Enciclopedic Gold”, Bucureşti, 2009). Pornind de la semnificația acestei unități lexicale, expresia„a da sfară în țară” înseamnă „a da de știre, a răspândi o veste”, deoarece, în trecut, modalitatea de a anunța apropierea unui pericol presupunea aprinderea unor focuri de strajă. O altă variantă a cuvîntului „sfară” atestată în dicționarele românești este forma „șfară”, utilizată în nordul Moldovei, formă care prezintă două trimiteri în cadrul definiției lexicografice, „sfară”, respectiv „sfoară”. Confuzia paronimică și variația expresiei „a da sfară în țară” rezultă, cel mai probabil, din această variantă regională a termenului,„șfară”, și nu din asemănarea fonetică a celor două cuvinte, „sfară” și „sfoară”.O altă observație pertinentă care se poate face pe marginea regionalismului fonetic „șfară” vizează dubla raportare la realitatea nonlingvistică, întrucît acest termen denotă atît obiectul ce corespunde cuvîntului „sfară”, cît și obiectul ce corespunde cuvîntului „sfoară”. Totuși, din punct de vedere etimologic, diferența dintre cele două unități lexicale este destul de clară, întrucît „sfară” provine din termenul slav „skvara”, în timp ce „sfoară” provine din termenul neogrecesc„sfora”.

O căutare rapidă pe internet a construcției „a da sfară în țară” ne-a furnizat suficient materialcaresă ne servească drept corpus pentru prezenta analiză; de aici ne putem da seama de gradul de acceptabilitate a acestei variante în limba comună, dar și de nevoia semiconștientă a vorbitorilor de a utiliza acea expresie care conține un termen al cărui sens le este cunoscut, chiar dacă din punct de vedere semantic este un nonsens sau creează un context ambiguu.Pentru a ilustra caracterul familiar al expresiei„a da sfoară în țară”, am selectat următoarele exemple: „Dăm sfoară în țară: România există” (www.romania-actualitati.ro), „Opoziția dă sfoară în țară: «Cei de la putere sunt disperați»” (www.stiripesurse.ro), „Din blog în blog… sfoară în țară la final!” (www.bucatariaelenei.blogspot.ro). În ceea ce privește structura sintactică a acestei expresii, se poate observa că locutorii preferă varianta integrală a sa, darexistă și tendința deregresie și de substantivizare prin suprimarea centrului verbal la infinitiv„a da”.

Constatăm, în fine, că expresia secundară„a da sfoară în țară” deteriorează expresia originală„a da sfară în țară”, care a suferit degradări semantice în urma modificărilor extralingvistice. Nemaiexistînd un referent cunoscut în viața cotidiană, pare destul de bizar pentru un vorbitor să se angajeze într-o conversație în cadrul căreia să discute despre ceva care se află doar între paginile învechite ale istoriei și ale literaturii. Așadar, mutația expresiei princeps „a da sfară în țară” de către vorbitori a fost spontană și semiconștientă, avînd în vedere că s-a perpetuat, treptat, regionalismul fonetic din nordul Moldovei „a da șfară în țară”, care a creat, în primă fază, confuzia de sens a termenilor „sfară” și „sfoară” și, ulterior, substituirea aproape totală a unității lexicale „sfară” cu „sfoară”.

 

Susține Literomania

Despre autor

Ruxandra Ivan

Ruxandra Ivan

Ruxandra Ivan (n. 1991, București) a absolvit Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” (2010), Facultatea de Litere a Universității București, secția română-franceză (2013), și programul de masterat „Studii avansate în lingvistică” (2015). În anii de studenție a publicat recenzii, cronici și poezie în revista literară „Vorba vine” din cadrul facultății, apoi texte cu tematică lingvistică, în revista on-line „Trenul nostru” (2017-2018).A participat la Colocviul Tinerilor Scriitori din Alba-Iulia, în calitate de redactor al revistei „Vorba vine” (2012), a fost membru în juriul pentru concursul de literatură franceză „Goncourt” (2013) și a câștigat Premiul Special la Colocviul Studențesc din cadrul Facultății de Litere, cu proiectul „Complementul predicativ al obiectului în secolele XVIII-XIX” (2014).

1 comentariu

  • Hai sa nu cadem in sofisme! A da sfara in tara (a da fum in tara) nu vine din slavonul skvara ci din onomatopeea a sfarai caci asa face grasimea sau acceleratorul pirotehnic cand arde cu putere ceva: SFARAIE. Si asha e, in vechime se dadaeu mesaje prin fum, prin a sfarai ceva, a arde ceva! Metoda folosita si la camuflarea satelor in ceata/fum atunci cand navaleau turcii.
    Indienii americani trimiteau mesaje prin fum.
    Nici varianta cu sfoara nu e de lepadat intrucat si prin sfoara se trimiteau mesaje in lumea antica, vezi inclusiv nativii sud americani.
    Asha ca e greu de spus care din care a alunecat, cert este ca amandoua au suport logic….si nu vin din afurisita de limba rusa caci la noi e boala nationala chestia asta, daca citesti dex te crucesti de cate tampenii se insira acolo cu privire la originea cuvintelor….toate vin din alte limbi numai romanesti nu au voie sa fie. Poporul european cu cel mai bogat folklor nu are nici un element constitutiv al portului national de origine romaneasca potrivit imbecilitatii numite DEX unde Huma provine din bulgarescul huma si nu din latinescul HUMUS, HUMA-pamant. INHUMARE, TRASNHUMANTA sunt date ca fiind latinesti iar huma e bulgaresc, iar asta e numai un extrem de mic exemplu si asta arata ca nimeni nu isis foloseste capul sa afle care este logica si cum s-au format cuvintele cu adevarat. O alta aberatie monumentala din dex cica GURA se trage din latinescul GULA (asa cum spunea baiatul meu cand avea trei ani si trebuia sa-l corectez mereu) dar nimeni nu isi pune problema ce insemna GORA in sanskrita (GURA) de unde si AGORA si AGORANOM si AGORIICULTURA si Fantasma GORIE si ALE GORIE si EMEREGORA care l-a dat pe EMERGORA, MERGORA (MERCUR al carui atribut de semizeu era sa-i mearga GURA) si apoi MERGO (GOMER in biblie cu atributul de expansiune, de a duce numele lui Noe pe tot pamantul si care inseamna MER EGO individ care merge sau MERE (ardelenescul) GO- merge GO). No, hai sa merem!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: